Lăcomia, motorul crizei

Un optimist și un pesimist discută despre criza mondială. „E groaznic! Ascultă-mă pe mine, vom ajunge să cerșim!”, se vaită optimistul. „Să cerșim? Fugi de-aici! De la cine?”, întreabă pesimistul.
Dincolo de poantă, gluma asta are, cred și un înțeles mai profund. A cerși se poate traduce și prin a aștepta să primești ceva pentru care nu depui nici o muncă. Sau chiar a cere să ți se dea ceva fără ca tu să oferi altceva în schimb. Forțând puțin comparația, cam la fel au procedat și mulți semeni de-ai noștri, fie ei din România sau de aiurea, când au cerut credite peste credite, nepunându-și problema dacă vor mai putea să le restituie – plus dobânda aferentă, plus alte sume – peste trei, cinci, zece ani. Li s-au părut bani – și încă bani mulți – obținuți ușor, foarte ușor, aproape ca atunci când câștigi la loterie. Mirajul lor i-a făcut pe unii, și nu puțini, să-i și privească drept o pleașcă, negândindu-se atunci când semnau actele că acelea nu sunt niște formulare de încasare a vreunui premiu, ci sunt contracte de credit, pe care trebuie să le onoreze mulți ani, în caz contrar riscând să fie executați silit, să rămână fără case, mașini etc.
Cu banii astfel obținuți, oamenii s-au repezit, cu lăcomie, să achiziționeze bunuri. De multe dintre ele nici nu aveau neapărată nevoie. I-a mânat, însă, din spate dorința de a poseda cât mai mult, de a-și egala sau depăși, la acest capitol, rude, amici, colegi, simple cunoștințe. E drept, că tot lăcomia i-a împins și pe finanțiști, și pe marii comercianți să încurajeze până la demență un asemenea comportament.  De câștigat, însă, au câștigat până la urmă doar negustorii de bani. Iar asta n-au pățit doar cetățenii individuali, ci și firmele, și statele. 
„Ne-am îndrăgostit de lăcomie”, spunea într-un interviu cunoscutul regizor american Oliver Stone, autorul celebrului „Wall Street”, film a cărui continuare a fost lansată de curând.  Și tot el: „Finanțiștii au făcut din datorie o metodă de câștigat bani. Ei au creat datoria și au câștigat de pe urma ei într-o manieră care e aproape speculă. Sigur, ei nu mai folosesc acest termen. Dar au câștigat averi vânzând cel mai toxic tip de datorie (…). Lăcomia a devenit chic (…). Și invidia are un rol în ecuație, pentru că dacă faci 15 milioane de dolari și ești nefericit că prietenul tăi a făcut 100 de milioane, ai o problemă. Iar când vorbim despre un câștig atât de substanțial, loialitatea și onestitatea dispar”.
Iar Oliver Stone știe ce vorbește. În primul rând, trăiește acolo de unde a venit criza. Apoi, documentarea pe care a făcut-o pentru filmele sale despre lumea mânuitorilor de bani îl îndreptățesc să se pronunțe. Și nu în ultimul rând, tatăl său a lucrat zeci de ani în acea lume. A fost broker. E drept, un broker care dacă
într-un an câștiga 100.000 de dolari spunea că acela a fost un an excelent. Alte vremuri, alți oameni… Oameni care precis s-au răsucit în morminte atunci când vestita revistă a bogătașilor, Forbes, a titrat pe copertă: „Primii 1.000 dintre cei mai bogați miliardari din SUA”.