La pândă în lanul de populism

În fine, au început și alții (printre ei, persoane ce ocupă funcții importante în unele instituții ale statului – firește, nu în Guvern și nici în Parlament) să descopere ceea ce noi, „aștia din presă”, cum suntem alintați, scriem nu de de azi-de ieri: că populismul este una dintre cauzele bolii grave de care suferim, ca țară.
Ce e populismul? La întrebarea asta e și ușor, și greu de răspuns. La fel ca în cazul democrației, care, vorba cuiva, s-a transformat într-un fetiș de care nimeni și nimic nu se poate atinge, nici măcar teoretic, dacă nu vrea să îndure acuzele gălăgioase ale unora; și nu toți dintre aceștia știu, de fapt, ce înseamnă democrația. Originea populismului stă, se pare, într-o mișcare politică rusă de la finele secolului al IXI-lea, care își imagina un model socialist de societate opus „industrialismului” occidental. De atunci, chestiunea a evoluat (sau involuat?), complicându-se și îndepărtându-se de sensul inițial. Astăzi, o definiție de dicționar spune că populismul este o atitudine favorabilă satisfacerii dorințelor poporului, chiar în detrimentul intereselor reale ale acestuia. Trăsăturile caracteristice populismului sunt, îndeobște: referința la popor, văzut ca un tot unitar, monolitic, ca o entitate omogenă, ca un om simplu, dacă vreți; discursuri pentru o relație cât mai directă între „popor” și conducătorii săi, fără mediere între guvernanți și guvernați, adică abolirea sau minimalizarea instituțiilor care exercită această mediere; punerea în adversitate a „poporului” cu niște elite prezentate din oficiu drept corupte, trădătoare, care vor să fure suveranitatea populară și care sunt depozitarele întregului rău din societate, adică reînvierea „luptei de clasă”.
S-a mers și mai departe, în sensul că populiștii nici nu-și pun problema satisfacerii dorințelor „poporului”, rezumându-se la a-i spune ceea ce vrea (sau cred ei că vrea) să audă. Avem de-a face, adică, doar cu vorbe, vorbe și iar vorbe goale, care au ambiția să țină loc faptelor. E un soi de meta-populism, dacă vreți.
Populiștii își întemeiază atitudinile, tacticile, strategiile, faptele (da, acelea care nu prea au legătură cu vorbele lor) pe „popor”, ai cărui exponenți se afirmă cât mai zgomotos. Vor să ia chiar o măsură care contravine dorințelor poporului? O prezintă de parcă ar fi o cerință fierbinte a acestuia!  Vor să întreprindă ceva în interesul lor și al clientelei care-i susține? Firește, spun că așa vrea „poporul”. Se răfuiesc crunt cu adversarii politici și economici? Păi, îi prezintă drept dușmani ai „poporului”. Ai acelui popor căruia ei îi vând (contra voturi) iluzia dreptății sociale.  Și n-ar face-o dacă n-ar exista mulți, foarte mulți oameni care cumpără iluzia aceasta. De la politicienii unui partid, apoi – când constată că au fost înșelați – de la cei ai altui partid. Care stă la pândă în același lan de populism.