Iliescu e de vina!

DIn primavara lui 1990, ma nimerisem, nu stiu cum, la o intrunire a unor intelectuali subtiri… oameni respectabili cu totii, de altfel… Am ascultat izvoarele alea de intelepciune straduindu-se care mai de care sa se auda vorbind si explicand ceea ce traisem cu totii atata vreme. La un moment dat, exasperat de repetarea obsesiva a numelui Ceausescu, m-a pus Aghiuta sa zic si eu ceva: ca visez sa ajung la ziua aia in care o sa uit si de Ceausescu, si de Ceauseasca, si de cartelele pentru paine si salam socialist, si de frigul din case, si de ode, si de defilari, si de nenorocitele alea de doua ore de program TV si de intreruperile aproape zilnice de curent electric, si de discursurile interminabile, si de depasirile de plan, si de recoltele-record si de tot ce a insemnat iepoca de aur . Abia atunci, cand n-o sa ma mai framant si n-o sa mai am cosmaruri din cauza asta, o sa consider ca-s om cat de cat normal intr-o tara cat de cat normala.
Ei, sa-i fi vazut atunci pe distinsii intelectuali cum au tabarat pe mine! Ca
n-am inteles nimic, ca am trait degeaba, ca de ce sa vreau sa uit grozaviile alea, ca trebuie sa le port mereu in gand si trebuie sa fiu vigilent, ca daca le uitam se vor repeta s.a.m.d. Concluzia lor a cazut necrutator, fara sa-mi dea timp sa ma dezmeticesc macar nitel: cine uita nu merita, dom le! Mi-am luat o mutra vinovata, mi-am cerut scuze pentru prostia pe care avusesem inconstienta s-o zic si m-am prelins fara zgomot pe langa perete, spre usa, parasind spasit adunarea aia de oameni importanti.
Ei, asa cum onor intelectualii aceia mi-au interzis sa uit ce-am trait sub Ceausescu, nici inginerul de ape, despotul luminat si fostul mare activist Ion Iliescu nu mi-a dat si nu-mi da voie sa uit de mineriadele din 90 si 91. Mai ales de aceea din 14-15 iunie, de la care au trecut, iata, 15 ani. Si nu ma lasa sa uit fiindca de atunci o toot tine langa ca e curat ca argintul strecurat, ca n-are vina nici cat negru sub unghie, ca de vina sunt indivizii din Piata Universitatii, cu revendicarile lor absurde , care in 13 iunie 90 au declansat un spectacol macabru, violent si primitiv ; ca n-a chemat el minerii, ci s-a adresat doar populatiei Capitalei, facand apel la fortele democratice pentru a evita pericolul unei lovituri de forta de tip legionar ; ca minerii au venit doar sa planteze flori in piata si, pe cand le plantau, au fost incitati de nenorocitii aia de manifestanti si s-au aparat si ei, deh, ca oamenii… ca manifestantii din piata erau dirijati si platiti de forte oculte care voiau o intoarcere din drumul spre normalitate si legitimitate ; ca el chiar a incercat sa se impotriveasca venirii minerilor, dar, din pacate, n-a avut cum sa se opuna acestei reactii spontane ; ca nu el, ci exclusiv locuitorii Bucurestiului i-au indemnat pe ortaci sa faca ordine si ca, dupa ce hoardele negre au ispravit cu intelectualii naibii, lumea a rasuflat usurata ; ca discursul sau cu multumim ca ati raspuns chemarii noastre , adresat minerilor, si promisiunea ca atunci cand vom avea nevoie, vom mai apela , n-au fost nici discurs de multumire, nici promisiune, ci un speech spre a-i determina sa se intoarca acasa, dupa ce terminasera treaba. Ca n-au fost oameni omorati si schiloditi in bataie de dragii lui mineri (pesemne ca si eu, in nemernicia mea, m-am batut singur atunci…). Probabil concluzia ar fi trebuie sa-i purtam o adanca recunostinta pentru ce s-a intamplat!
Ce va spuneam? Doar Iliescu e de vina ca nu pot uita ce s-a petrecut in zilele si noptile acelea de groaza si sange. De cate ori incep sa incep sa uit, are el grija sa-mi aduca aminte.