Hai sa fim saraci in Africa!

Cu tot sirul asta parca nesfarsit de scandaluri pe bune si impacari de fatada care zbuciuma coalitia guvernamentala, cu toate iesirile de pustan ce vrea sa demonstreze ca are tupeu ale lui Geoana, aproape uitasem de un personaj care, vrem-nu vrem, a marcat istoria postdecembrista a Romaniei – in diferite grade de rau si de bine, depinde de gustul si aprecierea fiecaruia. Personajul acesta este un batran – inca in putere, daca e sa ne luam dupa declaratia lui ca se simte ca la 40 de ani -, dispune de un zambet larg si are o intelepciune activistica, zi-i sa-i zic… funciara. Ati ghicit, este vorba despre Ion Iliescu.
Cand ma gandesc acum cate sute de articole suparate impotriva lui am scris de la inceputul lui 1990 incoace, cat de incrancenat eram, cate acuzatii i-am adus, cat l-am ironizat pentru engleza lui mocirloasa si romana de lemn, pentru ideile sale care-mi dadeau fiori… mai ca nu inteleg de ce eram atat de incrancenat.
Nu stiu cum e la altii, insa pentru mine Iliescu nu-i acum decat un batranel activist care nu poate sta locului si nici nu-i arde sa se plimbe prin parc cu doamna Nina. Un batranel caruia nu i-a trecut oful ca nerecunoscatorii din PSD au muscat mana care i-a hranit si i-a crescut mari si au dat partidul pe mana unui „prostanac”. E pierdut daca nu bate politica de partid, daca n-are de mers la vreo sedinta, daca nu se intalneste cu „masele”, daca nu i se cere parerea, daca nu poate „expune”. Ei, cand e la prezidiu, cand ia cuvantul in fata unei audiente disciplinate, Ion Iliescu poate fi de-a dreptul savuros. De-a lungul vremii, multe din zisele sale au facut cariera. Nu doar din acelea sinistre precum „intinarea nobilelor idealuri ale socialismului”, „golanii” sau „mai, animalule!”, ci si unele mai inofensive. Va mai amintiti fraza aia absolut delicioasa cu sinergia faptelor care nu trebuie sa eludeze meandrele concretului? Dar afirmatia ca la baza oricarei cresteri economice, din orice epoca a omenirii, au stat maistrul si un sistem de acord global? Dar dezvaluirea senzationala ca procesul de colectivizare a agriculturii a inceput in Egiptul Antic, fiindca taranii de-atunci isi duceau granele la temple si le lasau acolo, la comun? Dar aia conform careia atunci cand la noi se dezvolta civilizatia, in restul Europei „era barbarie, traiau in paduri, in conditii de inapoiere istorica”? Oricat as fi de suparat, de morocanos, de fara chef, cand imi aduc sau mi se aduce aminte de spusele astea iliesciene, e imposibil sa nu ma prapadesc de ras! Si rad fara rautate, fara nici o urma de superioritate, pe cuvant de onoare! Rad ca de niste glume foarte bune!
Deunazi, nea Nelu s-a produs cu o noua perla. Ocazia? O dezbatere de partid in care pesedistii s-au intrebat: „Este saracia o fatalitate?”. Evident, s-au intrebat pur retoric, fiindca pentru cei prezenti la sedinta saracia n-a fost, nu este si nici nu va fi o fatalitate, ci o chestie absolut straina, paralela cu ei. Ei, si-a inceput Iliescu sa explice aristocratiei social-democrate cum vine treaba asta. Mai intai, a facut fina observatie ca saracia mioritica nu-i totuna cu saracia din Africa. A si argumentat, lasand auditoriul cu gura cascata de uimire in fata unor asemenea dezvaluiri de senzatie: „Cu un dolar pe zi in Africa sau Asia de Sud e una, dar la noi e mai frig, omul are nevoie de haine si locuinta incalzita. Ala din Africa isi face o coliba din stiu eu ce crengi si gaseste si mai usor de mancare”. Nea Nelu a facut si-un calcul: daca in Africa limita saraciei ar fi sa traiesti cu un dolar pe zi, in Romania ar fi nevoie de trei parai zilnic pentru a avea privilegiul de-a te numi sarac lipit pamantului! Concluzia: e mai ieftin sa fii sarac in Congo, chiar daca la noi n-a iesit Bombo!
Nu mai pot sa scriu, zau! M-a apucat iar rasul. Si vreau sa merg acasa sa mai vad o data filmul ala, „Out of Africa”. Apar acolo niste bastinasi saraci de mai mare dragul!