Dreptul exclusivist la opinie

Toată lumea are opinii în România și nu este absolut nimic în neregulă cu asta. Dimpotrivă, e un semn că nu suntem, așa cum scria cineva acum vreo două decenii, un popor vegetal, ci unul alcătuit din oameni care își folosesc, măcar cât de cât, materia cenușie. Însă felul în care foarte mulți dintre compatrioți își exprimă și își susțin opiniile este foarte departe de normalitate.
Auzim zilnic, la emisiuni de televiziune (fie ele talk-show-uri politice sau șușe și spălături de rufe în public botezate „divertisment” ), la discuții de terasă și cafenea ș.a.m.d., tot soiul de opinii despre orice.  Din nefericire, însă, cele mai multe sunt exprimate pe un ton de sentință, sunt afirmate nu drept păreri, ci drept adevăruri absolute. De obicei, există și o anumită doză de agresivitate – fie și latentă – în acest fel de exprimări. Agresivitate care crește sau se manifestă atunci când vreun interlocutor îndrăznește să aibă o altă opinie. Iar când acest interlocutor se întâmplă – și se întâmplă! – să-și clameze și el părerea drept adevăr absolut, atunci se lasă cu nervi și eventual cu scandal.  
Chestiunea asta ține în primul rând de un anumit primitivism, de pornirea atavică de a se impune într-un grup drept individul dominant, la fel cum se întâmplă la animalele gregare. Ţine, însă, și de un alt primitivism, acela al lipsei de respect pentru ceilalți și – chiar dacă poate părea paradoxal – pentru sine. Acest gen de oameni pledează, îndeobște, cu înfocare pentru dreptul la libera exprimare a opiniilor, dar înțeleg prin asta doar dreptul LOR. Este, carevasăzică, un drept exclusivist. Pe al altora îl neagă direct, cu brutalitate, sau, dacă nu, îl minimalizează, îl tratează cu sictir, arată foarte clar că îi plictisește. De pildă, un moderator de televiziune sau un invitat la o emisiune care pretind, plini de ardoare, că sunt democrați până-n măduva oaselor și că luptă până la epuizare pentru dreptul altcuiva de a nu fi de acord cu ei, însă întrerup interlocutorii la mijlocul unui cuvânt sau îl întreabă ceva, dar nu-i dau voie să răspundă, ci turuie tot ei. Ori îl întrerup, cu agresivitate și zgomotos, ori de câte ori acela nu spune ce vor ei să audă. M-am referit la acest exemplu fiindcă, din nefericire, mulți politicieni și oameni din presă (în special moderatori de televiziune, asta din cauză că acolo se vede imediat), ca „vectori de opinie”, sunt cei ce dau tonul unui asemenea comportament intolerant. Așa că nu e de mirare că atâția alții se manifestă la fel. Este și aceasta o cauză importantă a halului în care a ajuns societatea românească.