Direcțiile mișcării hârtiilor

„Totul s-a schimbat, dar s-a schimbat ceva?/ Ţi-e greu să răspunzi, pentru că – nu-i așa?/ De la vorbă pân’ la faptă e un drum etern/ Ca de la Roșia Montană până la Guvern”. Sunt versuri dintr-un cântec neaoș foarte potrivit cu – să zic așa – starea de fapt.
Citesc, iată, că statul se pregătește să școlească vreo 12.000 de funcționari, estimând să plătească pentru asta nu mai puțin de 12,5 milioane de lei. Adică vreo trei milioane de euro. Ghiciți în ce domeniu? Nu cred. În… utilizarea calculatorului! Asta, după ce Agenția Națională a Funcționarilor Publici a descoperit, în fine, ceea ce mulți dintre noi, contribuabilii, știam de mult: că există angajați ai instituțiilor statului care habar n-au să folosească un calculator. Ba unii nici nu știu să-l deschidă. Alții îl folosesc doar pe post de mașină de scris.
Prima întrebare: de ce au fost angajați? Utilizarea unui calculator nu e o condiție de ocupare a posturilor de funcționar în instituțiile statului român? A doua întrebare: celor care au fost angajați acum 10-20-30 de ani de ce nu li s-a impus până acum să învețe ce este acela un calculator și la ce folosește? Și de ce, dacă e cerință a postului, trebuie să facă instruirea asta –  una elementară pentru vremurile pe care le trăim – pe bani publici?
Să vă povestesc ceva legat de treaba asta, că mi-am adus aminte. Acum vreo… să tot fie 3-4 ani, fusesem înștiințat că trebuie să duc un act la o instituție de stat. Am umblat să fac rost de hârtia respectivă și  m-am înființat la sediul instituției. Am întrebat în stânga și-n dreapta unde e ghișeul la care fusesem chemat. După vreo trei încercări de-a afla, am fost îndrumat. Acolo, firește, era coadă. Iar funcționara de la ghișeu se purta de parcă cei ce își așteptau rândul erau dușmanii săi personali. Am stat aproape o oră, că vorba aia: la o instituție de stat, stai, că n-ai încotro. Stai prin definiție. Am ajuns, în fine, în fața ghișeului, am predat hârtia și am crezut că gata, am scăpat. Eroare. Funcționara s-a uitat urât și la mine, și la act, apoi a dispărut pentru vreo zece minute. La întoarcere, s-a dus la un perete unde erau rânduite niște fișete, a deschis unul și a început să caute, bombănind. Fișetul era ticsit cu dosare. A revenit la ghișeu cu unul dintre acestea pe care a început să-l răsfoiască. N-am avut ce face și, văzând pe biroul doamnei un calculator, am întrebat: „Dar de ce nu se pot trimite actele și online, dacă tot aveți calculatoare? Sau la ce le folosiți, dacă în continuare lucrați cu hârtii?”. Mai bine tăceam! Funcționara s-a uitat cu ură la mine și mi-a șuierat printre dinți: „Da’ ce te interesează pe dumneata la ce le folosim? Mai bine zi mersi că îți primesc declarația!”. Pe urmă a băgat în dosar hârtia cu care venisem și s-a îndreptat spre fișet. Curios, m-am aplecat mai tare peste ghișeu (da, unele instituții încă mai au ghișee din acelea sovietice la care trebuie să te pleci în fața funcționarului) și am tras cu ochiul la ecranul calculatorului. Știți ce am văzut? Tetris. Un joc pentru copii!
E doar un exemplu. Altele sunt și mai și. De pildă, acele instituții care te obligă să mergi cu datele stocate pe dischete, deși acestea nu se mai folosesc de ani buni și nici nu se mai găsesc în comerț calculatoare cu dischete. Dar despre asta, poate cu altă
ocazie.