Cum mi-am petrecut mineriada din iunie `90 (IV)

De câte ori i s-a reproșat barbaria minerească din 14-15 iunie 1990, Ion Iliescu a replicat iritat că ar trebui discutat mai întâi despre violențele din 13 iunie, care au reprezentat „factorul declanșator” al venirii minerilor. Ok, să începem cu acelea. În dimineața de 13 iunie, primele violențe au fost comise de forțele de ordine împotriva celor ce se găseau pe peluza din fața Teatrului Național. Aflând despre ele, mai mulți participanți la fenomenul Piața Universității au venit în zonă și au văzut cordoanele de trupe. Din câte mi-am putut da seama și în acea dimineață, și ulterior, după amiaza și seara, printre manifestanți se strecuraseră și provocatori de genul celor pe care îi mai văzusem la o manifestație din februarie ’90, sfârșită tot cu venirea minerilor. Au urmat confruntări între trupe și civili. Nu mare lucru, iar forțele de ordine ar fi putut, cred, să țină situația sub control fără probleme, dacă șefii lor ar fi gestionat-o corect. Cu toate acestea, după amiaza, trupele s-au retras, aparent inexplicabil, abandonând autobuzele cu care veniseră.  La un moment dat, acele autobuze au fost incendiate. De manifestanți, s-a spus atunci. Numai că există înregistrarea unei convorbiri  între „numărul 52”, respectiv generalul Diamandescu, șeful Inspectoratului General al Poliției, și „numărul 53”, recte generalul Chițac, ministrul de Interne, în care primul spune foarte clar: „Vă rog să-l informați pe domnul președinte. Dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea, vă rog să informați”.   

Și mai există probe. De pildă, comunicatul lui Ion Iliescu, citit la TVR, în care președintele de atunci al României face următorul apel: „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului și Televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”. Sau faptul că, potrivit rechizitoriului din 2007,  în seara de 13 iunie 1990, la orele 19.25, Ion Iliescu „informează pe prim-adjunctul ministrului Apărării Naționale că pe sediul Poliției Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar (??? – n.m.), deci mișcarea este o rebeliune legionară și se tratează ca atare”. De altfel, asta cu „legionarii” și „fasciștii” a fost marota oficială a acelor zile, diversiunea de natură să justifice invazia minerilor și barbaria care a urmat. Și mai există celebrul discurs în care Iliescu le-a mulțumit pentru „înalta disciplină civică” minerilor ce crăpaseră capete de studenți și bătuseră femei …

În 14-15 iunie 1990, Capitala României a fost scena unor atrocități care au șocat întreaga lume și au făcut țăndări imaginea creată de revoluția din decembrie ’89. 

Imaginile cutremurătoare au făcut rapid înconjurul planetei, stârnind groază și indignare. Oficial, în 13-15 iunie, au fost șase morți și aproape 800 de răniți. Dar din alte documente, din declarații ale unor medici, din documentările efectuate la cimitirele Străulești și Domnești (unde au apărut subit multe cruci pe care scria „Neidentificat”), numărul celor uciși atunci a fost mult mai mare. Asociația Victimelor Mineriadelor vorbește despre peste 100. Și răniți au fost mai mulți, fiindcă nu toți cei bătuți au fost, să zic așa, luați în evidență ca atare.  

Redeschiderea dosarului mineriadei din iunie ’90 înseamnă mai mult decât încă o șansă de a identifica vinovății și pedepsi vinovații. De altfel, unii dintre regizorii acelor zile întunecate au trecut la cele veșnice, iar alții sunt la vârste înaintate. Este, însă, o șansă de a face dreptate celor uciși și maltratați atunci și tuturor celor care au crezut în spiritul Pieței Universității. Este o șansă de a face dreptate istoriei și de a închide o rană ce sângerează de 25 de ani. Rămâne de văzut dacă justiția nu va rata și această șansă.