Cum mi-am petrecut mineriada din iunie `90 (II)

Cum încheiam textul de ieri, în dimineața de 14 iunie 1990, în drum spre redacție, am aflat că veniseră iarăși minerii în Capitală. În principiu, trebuia să trec pe la redacție să predau un articol, apoi urma să plec din București, să documentez niște reportaje. Așa că aveam cu mine o geantă cu câteva schimburi; veți vedea de ce amintesc acest amănunt. Prevăzător – mai asistasem la venirea minerilor – mi-am ascuns legitimația de ziarist într-una din încălțări și am coborât din troleibuz în Piața Rosetti. Redacția era pe partea opusă, la vreo 25-30 de metri mai încolo. Am văzut un grup de oameni cu căști, salopete și cizme de cauciuc în fața sediului PNŢCD, unde era și redacția noastră, așa încât m-am apropiat, dar n-am traversat. La poarta sediului era un „filtru” compus din mineri, oameni îmbrăcați în mineri și civili, iar lucrurile aruncate prin curte și dezastrul care se vedea prin ferestrele deschise ale clădirii arătau că acolo se făcea percheziție serioasă. Ulterior, aveam să aflu, grație TVR, că fuseseră găsite „droguri” (adică seringi de unică folosință și medicamente trimise drept ajutoare, din străinătate), la fel cum la sediul PNL un banal copiator a fost descris triumfător drept „mașină de falsificat bani”. 

Am plecat spre Piața Universității. La gura de intrare în pasaj, pe partea cu Ministerul Agriculturii, m-a oprit o mână în piept. „Tu ce cauți aici? Ia, actele, repejor!”. Cel care mă interpelase astfel purta și el cască, salopetă și cizme de cauciuc, dar nu părea deloc miner. „Costumul” său era nou, nu avea mâinile aspre ale celor ce muncesc în subteran, iar tonul era unul cazon. Pare-se că era șeful unei „patrule” ad-hoc, fiindcă lângă el se mai învârteau doi-trei civili și câțiva mineri, dotați cu bâte și furtunuri de cauciuc cu piuliță metalică într-un capăt. Scot buletinul meu de Brașov (n-aveam mutație încă de la începutul facultății), i-l dau, îl răsfoiește. „Ești din Brașov? Ce cauți aici? Ești cu golanii din Piață?”, mă chestionează cu o voce autoritară. „Sunt în delegație în București, până mâine”, încerc eu o explicație. „Delegație? Unde anume? Ia dă delegația încoace, să văd”, continuă „șeful”. N-am mai apucat să zic nimic, nici să mă prefac a mă cauta după hârtia cerută. Am simțit că mă lovește ceva metalic în cap, din spate, și am căzut. „Paștele tău de bărbos! Ești contra lu’ domnu’ Iliescu?”, am auzit o altă voce, una încărcată de ură. Am mai luat un picior în stomac. „Gata, lasă-l, că discut eu cu el. Vezi la pasaj, că uite, iese lume” – din nou vocea autoritară. M-am ridicat greu, mi-am dus mâna la cap, unde fusesem lovit curgea sânge. Am luat, habar n-am cum, buletinul și am bâiguit „să vă dau delegația”. Pe urmă, brusc, am rupt-o la fugă spre Colțea. „Prinde-l, mă!”, am auzit în urmă, apoi pași în alergare. Am cotit-o spre Piața Sf. Gheorghe, pe după biserică, apoi pe străduțele din spatele magazinului Cocor, până n-am mai auzit urmăritorii. Într-un intrând, mi-am schimbat tricoul cu unul din geantă, gândindu-mă că am avut noroc cu bagajul. Ceva mai încolo, m-am spălat la o țâșnitoare. Apoi, ocolind cu grijă centrul și străzile principale, m-am îndreptat pe jos spre Gara de Nord. Cam asta a fost. 

(continuare în numărul viitor)