Cum mi-am petrecut mineriada din iunie `90 (I)

S-a redeschis dosarul mineriadei din iunie 1990. După atâția ani în care barbaria care a întors România în Evul Mediu a rămas nepedepsită, iar cei maltratați și familiile celor uciși atunci au așteptat în zadar să se facă dreptate.

Am trăit oroarea din iunie ’90 ca tânăr ziarist și, chiar dacă unele amănunte s-au mai estompat, n-am cum s-o uit. În dimineața de 13 iunie 1990, acasă fiind (locuiam pe atunci în București), aflu că, în urmă cu câteva ore, în Piața Universității forțele de ordine au intervenit brutal, îndepărtând ce mai rămăsese dintr-o manifestație-maraton care, oricum, își pierduse suflul după alegerile din Duminica Orbului, încheiate cu victoria zdrobitoare a lui Ion Iliescu și-a FSN-ului său. Am ajuns în acea zonă – aveam redacția în Piața Rosetti, foarte aproape de Piața Universității – și am văzut un cordon de trupe încadrând spațiul verde din fața Teatrului Național. Dacă nu mă înșel, trupe erau atunci și pe trotuarul de vis-à-vis, în zona fântânii de la Facultatea de Arhitectură. Ajunseseră și celebrii „muncitori de la IMGB” (Întreprinderea de Mașini Grele București), pe care i-am auzit strigând „Noi muncim, nu gândim!”. Am plecat spre redacție, care deja era în fierbere. De-acolo, ne-am împrăștiat fiecare unde avea treabă. Tot atunci, m-am înțeles cu un coleg, care trebuia să documenteze ce se întâmplă în zona centrală a Capitalei, să-l schimb peste câteva ore.

După-amiază, când m-am întors în piață, lucrurile arătau mult mai rău decât dimineața. Mult fum, mulțime agitată – civili, scutieri, polițiști – și atmosferă de confruntare aprigă.  La un moment dat (eram în zona dinspre Muzeul de Istorie) am văzut că în piață au izbucnit flăcări de la un autobuz care luase foc. A fost momentul în care am plecat de acolo, înțelegând că lucrurile urmau să degenereze și mai rău. Mi-era și teamă să nu fiu prins între manifestanți și forțele de ordine sau, Doamne ferește, să ajung bătut în vreun arest, ca „intelectual”, „legionar” ori „element extremist” (purtam barbă pe vremea aceea). La un moment dat, trecând prin zona străzii Eforie, prin apropierea unei clădiri ce aparținea Ministerului de Interne, am văzut furișându-se câțiva tineri cu glugile trase și purtând rucsacuri. Au dat colțul clădirii, apoi, la câteva secunde am auzit zgomotul caracteristic aruncării unui cockteil Molotov.  Mi-am amintit imediat cum același gen de tineri provocatori forțaseră intrarea în sediul Guvernului, în februarie, la o manifestație anticomunistă, sfârșită cu invazia minerilor. N-am mai stat, oricum era aproape întuneric, și m-am dus acasă.

A doua zi, pe 14 iunie, dimineața, n-am îndreptat din nou spre redacție. Pe drum, am auzit de la oameni că veniseră iarăși minerii.  

(continuare în numărul viitor)