CleptoRomânia

„Cerem țărilor care sunt în procese de tranziție spre democrație să-și dubleze eforturile pentru a construi guverne care dau socoteală cetățenilor și respectă statul de drept. Economiile avansate, precum Statele Unite, trebuie să continue să vegheze ca sistemele noastre financiare să nu devină paradisuri pentru infracțiunile de corupție și să se asigure că firmele noastre nu plătesc mită în alte părți ale lumii. Astăzi reînnoim avertismentul față de cleptocrațiile din întreaga lume: furtul continuu de la comunitățile din care faceți parte nu va fi tolerat și comunitatea internațională este decisă să refuze orice refugiu pentru voi și pentru bunurile voastre ilicite”.
Mesajul de mai sus este semnat de secretarul de stat american John Kerry și a fost postat pe site-ul Departamentului de Stat al SUA în decembrie, anul trecut, de Ziua Internațională Anticorupție.  Cineva ar putea spune că nu privește România, întrucât țara noastră nu mai este „în proces de tranziție spre democrație”. Ei, nu, zău!? Chiar i-ați crezut pe diverșii politicieni care s-au perindat la conducerea țării și au tot anunțat, începând de la finele anilor ’90, că „tranziția s-a terminat”? Chiar vi se pare că trăim într-un stat realmente de drept, unde prevalează principiile și valorile democratice? Dacă da, ferice de Dvs.!
Eu, unul, cred că mesajul de la Washington se referă și la România. După 1990, foarte repede, dictatura comunistă a fost înlocuită cu cleptocrația. Cuvântul vine din alăturarea a doi termeni grecești:  kleptein – a fura și kratos – putere. Este, adică, un regim în care puterea în stat este exercitată de un grup de persoane (nu vorbim de partide aici, că treaba e transpartinică) care preiau controlul mecanismelor și resurselor statului, direct sau prin marionete (ori interpuși, dacă preferați), și îl jefuiesc. De cele mai multe ori, persoanele astea, ca și marionetele lor, sunt, la început, niște bieți amărășteni ori doar ceva mai răsăriți. Drept urmare, primul scop este să se îmbogățească, prin orice mijloace, din averea statului pe care îl iau prizonier, iar al doilea – să-și conserve pozițiile și să-și crească și mai mult averile, plasate fie pe numele unor rude, fie în găști clientelare, fie prin cine știe ce paradisuri fiscale. Pentru asta, pun bazele unui sistem de corupție și îl dezvoltă până se generalizează. Asta îi și ajută să se mențină la putere (chiar făcând rocade între ei sau între marionetele lor) și, evident, să dețină controlul și să se impună în fața rivalilor. Ce ziceți, seamănă definiția asta cu ceea ce s-a întâmplat în România ultimilor 24 de ani?