Cine rupe Alianta?

Pretentia din ce in ce mai evidenta a presedintelui Traian Basescu de a fi stapanul absolut al Romaniei readuce in mintea tot mai multora mult-hulita sintagma iliesciana „despot luminat”, in special primul cuvant. In pofida tuturor evidentelor si atentionarilor, dl. Basescu crede cu obstinatie ca tara e un vapor, iar domnia sa este capitanul. Or, pe o nava nu prea e loc de democratie. Capitanul porunceste, iar ceilalti executa intocmai si la timp, altfel sunt pedepsiti exemplar, fara multa vorba. Pe mare, capitanul are drept de viata si de moarte asupra echipajului.
Intr-o tara democratica, lucrurile stau, insa, cu totul altfel. Nu exista un tartor care taie si spanzura dupa bunul sau plac. Asta am avut de
ne-a iesit pe nas si impotriva acestui sistem s-a murit in Romania, in decembrie ’89. Intr-o tara democratica exista atributii fixate prin Constitutie pentru puterile statului si exista principiul separatiei acestor puteri, tocmai pentru a se evita alunecarea spre autoritarism, absolutism, dictatura. Intr-o tara democratica nu exista un jupan in fata caruia toti sa stea smirna. Este ceea ce dl. Basescu refuza sa admita in sinea sa si chiar declarativ, cateodata. Asa cum observa nu doar politicienii din opozitie, nu doar unii dintre cei de la putere (adica aceia care vor sa observe), ci si comentatori, ziaristi, reprezentanti ai societatii civile – altii decat adoratorii neconditionati ai Cotrocenilor – dl. Basescu se manifesta exclusiv conflictual. Si pentru ca asa e natura sa, dar si din calcul; o data isi pune preopinentii in situatii delicate, fiindca nu-s, indeobste, atat de agresivi precum domnia sa si au ceva mai mult respect fata de principiile democratiei, si-a doua oara da semnale tarii ca, indiferent ce-ar zice oricine, el e comandantul suprem. Avand in PD un partid care i se supune neconditionat, indiferent cat l-ar costa, fiindca el l-a adus la putere, Traian Basescu considera restul partidelor si politicienilor drept adversari pe gatul carora e musai sa puna piciorul, nu inainte de-a se folosi de acestea/acestia si de a transfera asupra sa plusul lor de imagine, atata cat este. De altfel, am auzit o comparatie nu chiar gratuita intre seful statului si asa-numitii „vampiri energetici”…
In fata acestei ofensive prezidentiale, cine asteapta sa vada ce se intampla e condamnat dinainte. Si, in ceea ce-i priveste pe liberalii lui Tariceanu – principala tinta a manevrelor cotrocene – ei au asteptat cam mult. Pana la urma, insa, n-au avut incotro si-au trebuit sa faca si ei mutari, inainte de-a fi prea tarziu si de-a fi redusi la un rol foarte putin magulitor: acela de feciori in casa intr-o Alianta stapanita de Basescu, prin ultra-fidelii sai Boci pedisti. Era logic, asadar, ca PNL sa incerce
sa-si gaseasca tovarasie atat in coalitie, cat si in afara ei. Asa se explica strangerea relatiilor cu PC-ul lui Voiculescu (se vorbeste chiar de o viitoare fuziune, cu avantajul suplimentar al cresterii expunerii media) si tatonarile tot mai putin discrete cu PSD. Iar reprosurilor fata de un asemenea mod de-a proceda li se poate raspunde imediat: „Da’ ce, vreti sa stam cu mainile in san pana cand ne va scoate Basescu in suturi pe usa din dos?”. Intrebarea este, insa, alta: cine rupe, de fapt Alianta?