Cercul vicios

E greu, când n-ai încotro și intri în morișca FMI! E greu și în condiții cât de cât mai apropiate de normalitate, darmite într-o perioadă de recesiune profundă, cum este aceea pe care o traversăm. Cei mai în vârstă își aduc aminte cât am tras, ca nație, pe vremea lui Ceaușescu, să plătim ce datoram Fondului Monetar și să scăpăm de el. După decembrie ’89, mai precis începând din 1991, România a apelat iarăși la FMI, în vreo șase rânduri, dacă nu mă înșel și de fiecare dată a fost dificil să ne încadrăm în „condiționalități”.
În primăvara lui 2009, era clar că, vrând-nevrând, aveam nevoie de asistență financiară externă, chestiune subliniată chiar de un specialist pe care nu-l putem suspecta de apropiere față de putere, Daniel Dăianu: „A avea rezerve față de abordări tradiționale ale FMI nu înseamnă a respinge această instituție. Este ca și când cei care au criticat măsuri ale administrației Bush, în varii domenii, sunt calificați automat ca fiind anti-americani. România are nevoie de asistență financiară în condițiile recesiunii mondiale, a fugii capitalului din economiile emergente, supraîndatorării pe termen scurt a sectorului privat și, nu în ultimă instanță, neapartenenței la zona euro, ca protector în situații de mare volatilitate pe piața valutară”. 
Firește, un acord de împrumut cu FMI prespune nu doar că primești niște bani, ci și că îți asumi niște obligații. Fondul nu este instituție de binefacere, ci e o bancă. Își ia măsuri, ca orice bancă, pentru a se asigura că își primește banii înapoi. Plus dobânzile. Ce se întâmplă actualmente nu este decât faptul că emisarii Fondului uzează de aceste măsuri. Pentru că rețeta tradițională a acestei insituții este – simplist vorbind – următoarea: fixează, împreună cu țara pe care o împrumută, niște „ținte” macoeconomice. De obicei, pentru atingerea acestora primul instrument este reducerea cheltuielilor statului, prin disponibilizări și înghețări de salarii în sectorul bugetar și prin micșorarea alocațiilor de la buget în varii domenii. Dacă statul nu reușește să reducă suficient cheltuielile, urmează faza a doua: încercarea de a crește veniturile la buget, prin mărirea taxelor și impozitelor. E o rețetă simplă și plină de suferință, fiindcă se răsfrânge în primul rând asupra populației. Este un cerc vicios. O mărire a TVA înseamnă prețuri mai mari ale produselor din magazine, prețuri pe care trebuie să le suporte consumatorul. Un consumator căruia i-au scăzut veniturile din cauza crizei și căruia, eventual, ar urma să i se majoreze și impozitul pe venit, va cumpăra mai puțin. Scăzând cererea, vor fi afectate și firmele producătoare, importatoare și distribuitoare de mărfuri. Dacă le va crește și impozitul pe profit (fiindcă, de facto, cota unică nu mai există…), vor fi nevoite să taie iarăși din salariile angajaților și să dea oameni afară… Asta înseamnă nu ieșire din criză, ci adâncirea crizei. Iar statul… de unde să ia mai mulți bani? De la oameni cu venituri tot mai mici? De la firme care au profituri tot mai reduse? De la firme care își restrâng sau își suspendă activitatea, care se închid ori care se refugiază, ca soluție de supraviețuire, în economia subterană?