Care agricultură? (III)

În primăvara anului trecut se spunea așa: „criza agrară se anunță dramatică”. Asta, în condițiile în care suprafețele arabile erau necultivate în proporție mare, alocările bugetare pentru agricultură coborâseră la 1,37% din PIB, iar apoi, la rectificare, s-a mai luat un sfert din acești bani, combinatele zootehnice fuseseră mătrășite demult, livezile aproape dispăruseră, crescătorii de animale nu știau când vor primi subvențiile… mici și ele, dar mai bune decât nimic, în condițiile în care nu făceau aproape nici un profit…
2009 n-a fost un an „atipic”, din acest punct de vedere. După eliminarea taxelor vamale, cu un nivel al subvenției de 3,5 ori mai mic decât media UE, fără institute de cercetare în domeniu (au fost sacrificate și ele, n-avem nevoie noi de așa ceva…) și cu o agricultură în moarte clinică, practic ignorată de autorități, România a fost victimă sigură produselor alimentare din import, care acum au ajuns să aibă o pondere de peste 70% din consum. Soiuri și rase de vegetale și animale, tradiționale în unele zone ale țării, au dispărut pur și simplu. Pe unele le mai întâlnim, eventual, în alte țări… În schimb, la noi se găsesc mere, pere, prune ș.a.m.d. de import, la prețuri mai mari decât ale unor fructe exotice!
Se mai poate salva agricultura românească? Teoretic da. Nici nu-ți trebuie cine știe ce savantlâcuri pentru a enumera câteva măsuri: ușurarea – nu îngreunarea, ca până acum – a drumului către accesarea de fonduri europene, astfel încât să crească substanțial gradul de absorbție, mărirea gradului de subvenții până la cel european (da, știu, unele subvenții sunt prevăzute a se elimina de anul acesta…), recâștigarea unor piețe de desfacere, dezvoltarea piețelor țărănești, în care să nu mai încapă cel puțin acei intermediari care vând produse de import, deseori cumpărate de la supermarket. Și stimularea micului producător agricol, chiar dacă poate produce, deocamdată, doar pentru consumul propriu ; există multe metode, cei care lucrează în domeniu știu ce trebuie făcut. La fel, încurajarea oamenilor în putere să se întoarcă la țară, să lucreze pământul, să crească animale. Știu că de prin 1990 și ceva ni se tot spune că exploatațiile mici nu sunt rentabile, că e nevoie de asociere, de suprafețe mari. Dar mai știu și că oamenii care își produc singuri hrana sau măcar un procentaj semnificativ din necesar măcar au ce mânca, nu stau cu mâna întinsă la stat sau la colțul străzii. Asta e important, mai ales acum, când se închid firme, când scad dramatic veniturile și ne așteptăm ca, la finele acestui an, numărul șomerilor să depășească un milion. Ce vor face acești oameni? Vor muri de foame?
Firește, degeaba se iau – în ipoteza că se vor lua, totuși – măsuri izolate, temporare, fără cine știe ce finalitate practică, din rațiuni preponderent propagandistice.
Este nevoie de un plan pe termen lung, fără vorbe mari și lemnoase, fără generalități și tone de definiții arhiștiute, ci concret. Un plan care să fie asumat de toate partidele, astfel încât să fie aplicat indiferent cine este la guvernare. Iar de plecat, ar trebui, spun eu, plecat de la premisa că hrana este „resursă strategică” și este foarte periculos pentru o țară să depindă de alții pentru a-și putea hrăni populația. Asta înseamnă că, la o adică, poate fi foarte ușor controlată din afară. Și este cu atât mai periculos cu cât România și-ar putea asigura, din agricultură, 100% din necesarul de hrană și ar mai putea da și la alții. Dar poate tocmai asta nu se vrea…