Ca în Kafka

N-am vrut să povestesc atunci în ziar întâmplarea pe care o rezum mai jos, fiindcă n-am și nici nu vreau să am obiceiul de a-mi expune problemele pe hârtia de ziar sau de a încerca să le rezolv scriind despre ele aici. Acum, însă, cred că pot povesti, din moment ce chestiunea s-a tranșat încă de acum câțiva ani.
De când fac ziaristică, am avut un singur proces. Scrisesem despre un ins cu oarece pretenții politice în momentul respectiv, că nu vrea să plătească o pensie alimentară ceva mai mare. Insul m-a dat în judecată, pe motiv că i-am șifonat imaginea, onoarea lui de fost familist etc. Inițial, nici nu mi-am luat apărător. Dovezile pe care le obținusem în documentarea articolului erau acte emise de justiție, așa încât, mă gândeam eu – cu naivitatea celui care nu se confruntase cu sistemul – justiția n-avea cum să dea un verdict împotriva mea. Ar fi însemnat că dă un verdict și împotriva sieși. Timp de vreo doi ani, am mers conștiincios la toate termenele fixate de instanță. Inițial, la dosar nu exista decât o foaie de hârtie – cea prin care eram dat în judecată. „Partea vătămată” – sau, mai corect, partea care se considera vătămată – nu depusese nici măcar articolul pentru care mă învinuia. L-am pus eu la dosar, împreună cu probele pe care se întemeia. În doi ani, nu l-am văzut niciodată la față pe acuzatorul meu.
N-a venit la nici un termen, din când în când, apărea un avocat, care cerea un nou termen. Mai târziu, am aflat că acest avocat era rudă cu acuzatorul meu și figura pe lista de incompatibili a Baroului. Adică n-avea dreptul să vorbească în numele unui client în instanța aceea. După doi ani, încă nu se intrase în fondul procesului. În schimb, se adunase o întreagă colecție de încălcări ale procedurii. Aveam impresia că trăiesc în plin Kafka și că procesul meu nu se va sfârși niciodată. Până la urmă mi-am angajat avocat, speriat realmente, de mirarea răutăcioasă a unei d-nei magistrat care mi-a spus ceva de genul: „Aveți curaj să veniți fără apărător! Vasăzică așa…”. Când avocatul meu a văzut dosarul, când a descoperit că partea adversă era reprezentată de cineva incompatibil, când i-am povestit cum se desfășurase până atunci procesul, și-a pus mâinile în cap. N-o mai lungesc: după alte câteva termene, procesul s-a încheiat, prin „împăcarea părților”. Asta, la sfatul avocatului, care, după ce a făcut câteva investigații, mi-a spus cam așa: „După părerea mea, te-a dat în judecată doar pentru a putea invoca asta în procesul cu fosta soție, pentru majorarea pensiei alimentare. Poți merge mai departe, chiar până la instanța supremă, dacă va fi cazul. Iar apoi îl poți acționa pentru denunț calomnios. Dar asta înseamnă nu se știe cât timp, câți bani și cât stress. Dacă ești dispus, continuăm procesul. Dacă vrei doar să se termine mascarada asta, omul e dispus să ceară să vă împăcați”
Asta a fost, pe scurt istoria procesului meu. De ce am povestit-o acum? Dintr-un singur motiv: am citit ieri un interviu cu o d-nă judecător care, enumerând problemele din instanțe, vorbește, între altele, despre „haosul legislativ”, „durata excesivă a procedurilor și practica neunitară, care generează un rezultat imprevizibil al procesului”. Și mai spune: „ca om simplu, n-aș vrea să am un proces în România”. Venind din partea unui magistrat, este, cred, una dintre cele mai bune concluzii despre ce va să zică reforma în justiție…