„Banii noștri”

Se povestește că un român care făcuse bani în America s-a decis să se întoarcă în satul natal, să-și trăiască bătrânețea acasă. La sosire, sătenii l-au întâmpinat foarte bine, l-au făcut să se simtă de-al locului, ba l-au și ajutat – chiar dacă în schimbul unor sume cam umflate  – să-și renoveze căsuța părintească și să-și aranjeze grădina, pentru a se putea instala în condiții civilizate.
Foarte încântat de primire și de ajutor, omul i-a invitat pe toți cei vreo 150 de săteni la căminul cultural, i-a cinstit cu mâncare și băutură, apoi a ținut un speech în care le-a mulțumit și a făcut o promisiune care i-a lăsat pe toți cu gura căscată: „De luna viitoare, fiecare familie din sat va primi de la mine 100 de dolari în fiecare lună, câtă vreme voi trăi eu aici”. Aplauze, cuvinte de laudă, dar lumea nu prea credea. „O fi făcut el avere acolo, în America, dar câți bani trebuie să ai ca să-ți permiți așa ceva? Și pe urmă, chiar să aibă, cum adică să-i dea? Și încă așa, degeaba… Nu, trebuie să fie un clenci. Ori n-o să dea, ori o să ceară ceva în schimb”, comentau cu aprindere sătenii. Numai că…
Numai că în luna care a urmat fiecare familie a primit 100 de dolari de la „american”, fără nici o pretenție. Veselie mare, iar cârciuma din sat a avut un dever pe care negustorul nici nu-l visase. „Stați, să vedem dacă nu-i doar un foc de paie”, mormăiau, totuși, cei mai neîncrezători, sorbind din halbe. „Să așteptăm luna viitoare și dacă primim banii și atunci, putem să ne bucurăm de-a binelea, că ne-a pus Dumnzeu și nouă mâna-n cap”. Și s-au bucurat. Și luna următoare și în celelalte. 100 de dolari de familie era o sumă în satul acela, unde lumea trăia îndeobște din pensii mici și ajutoare sociale așijderea.
După vreo trei ani, „americanul” îi chemă iar pe oameni la căminul cultural, îi cinsti cu de-ale gurii și apoi le spuse: „V-am promis ceva când am venit în sat și până acum m-am ținut de cuvânt. Din păcate, a venit criza, iar investițiile mele nu mai aduc profitul de altădată. În plus, nepoții mei au intrat la facultate, în America și le-am promis părinților lor că le voi plăti eu școala. Așa încât, cu părere de rău, trebuie să vă anunț că sunt nevoit să vă dau de acum încolo doar 50 de dolari pe lună, în loc de 100”.
Sătenii au oftat, s-au scărpinat în cap și, neavând ce face, s-au îndreptat spre casele lor. Pe drum, unul dintre ei zise: „Dom’le, eu înțeleg și treaba asta cu criza, că am mai văzut la televizor. Înțeleg și că trebuie să-și dea nepoții la școală și că e musai să plătească, fiindcă unu – a promis și doi – e vorba despre familia lui. Dar ce nu înțeleg este de ce îi dă la școală pe banii noștri!??”.