De unde vine (Moș) Crăciun?

De unde vine (Moș) Crăciun? Simbolul autentic al Sfântului Nicolae, sfântul bun, darnic, milostiv (Moş Crăciun) a fost transformat într-un semn al consumerismului si al materialismului. S-a pierdut astfel autenticitatea darului din seara de Ajun. De aceea, simţim datori să aducem aminte că Crăciunul este denumirea tradiţională a sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos, celebrată în calendarul creştin la 25 decembrie. E cea mai veche sărbătoare şi cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească a vieţii Mântuitorului. Stabilirea datei Naşterii Mântuitorului şi a zilei sărbătoririi acestui eveniment au în creştinism o îndelungată istorie. Biserica Creştină a stabilit această dată ca să contracareze toate sărbătorile păgâne, dedicate solstiţiului de iarnă, de tipul lui Sol Invictus la persani, ce a pătruns şi în lumea antică a Europei, a Saturnaliilor romane etc.

În 25 decembrie din secolul al IV-lea

Pentru a evita persecuţia din timpul festivalurilor păgâne romane, primii creştini îşi împodobeau casa de Saturnalii. Biserica timpurie nu a sărbătorit de fapt naşterea lui Hristos în decembrie până la Telesphorus, al doilea episcop al Romei (125-136). El a declarat că serviciul bisericesc ar trebui ţinut în această perioadă pentru a sărbători „Naşterea Domnului şi Mântuitorului”.
De fapt, timp de peste 300 de ani, oamenii au celebrat Naşterea lui Hristos în diverse date. În 320, Papa Julius I a menţionat 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Iisus Hristos. În anul 325, Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus Crăciunul ca o sărbătoare fixă în 25 decembrie. A mai fixat şi Duminica în a 7-a zi din săptămână ca zi de sărbătoare, precum şi sărbătoarea mobilă (Paştele). În anul 354, Episcopul Romei, Liberius, a decretat 25 decembrie pentru a sărbători Nașterea Domnului.

În Răsărit, până la sfârşitul veacului al IV­-lea, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică 6 ianuarie. Argumentul biblic era că Mântuitorul S-a botezat în aceeaşi zi în care S-a născut. Obicei pe care l­-a păstrat numai Biserica Armeană şi astăzi.
S-au păstrat numeroase mărturii cu privire la felul în care primii creştini au sărbătorit Naşterea Domnului. În ziua de Ajun se făcea slujbă pentru botezul catehumenilor, se citeau „Ceasurile mari”, se „umbla” cu icoana Naşterii pe la casele credincioşilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Ziua sărbătorii era zi de repaus chiar şi pentru servitori şi sclavi.

De la cultul soarelui la Hristos

În ritualul sărbătorilor de Crăciun se recunosc cu uşurinţă reminescenţe folclorice de ordin mitologic, dovedind o sinteză a tuturor solemnităţilor, costumelor, superstiţiilor şi ritualurilor din cultul păgân al sărbătorilor de iarnă consacrate cultului soarelui (zeul Mithra) şi totodată cultului morţilor. La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătoririi Crăciunului a concurat desigur şi faptul că mai toate popoarele din antichitatea aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie). Între acestea cea mai cunoscută este cultul lui Mithra, zeul soarelui, ziua de 22 decembrie fiind introdusă oficial de împăratul Aurelian în anul 274 ca zi de naştere a zeului Soare „Învingător în contra frigului şi întunericului”.
Opinia istoricilor este că ziua de naştere a zeului Mithra a fost înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului, care fusese numit de proroci „Soarele dreptăţii” (Maleahi) „Răsăritul cel de sus” (Zaharia, Luca), „Lumina lumii”, „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Simion).

Etimologie controversată

De unde vine (Moș) Crăciun? Pe cât de specific poporului român, termenul „Crăciun” este pe atât de disputat de specialiştii care încearcă să-­i găsească o explicaţie lingvistică şi logică. S-­a afirmat că există o identitate între expresia dacică „Craecio” şi „Solstiţiul de iarnă”, ziua cea mai scurtă şi noaptea cea mai lungă a anului, dată la care a avut loc naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Mulţi cercetători străini, între care şi V. Miclosc atribuie origine slavă, pe motivul că acest termen se regăseşte şi la slavi. Dar se constată că răspândirea acestui cuvânt în afara graniţelor etnice româneşti este dovedită numai la slavii din imediata vecinătate a românilor. La bulgari (cu sensul românesc Kraciun), la ucrainenii carpatici (Kerecjuni), la cehi (Kracun). Este demn de reţinut că la popoarele slave nu există un singur termen pentru această sărbătoare, ci fiecare popor slav are o altă denumire.
Pledând pentru originea latină a termenului, „Lexiconul” românesc de la 1825 al Şcolii Ardelene derivă termenul de la „carnationem” (mâncare de carne), în timp ce marele filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu, în „Magnum Etimologicum Romanie” îi atribuie provenienţa de la latinescul „crestinum” (ziua de mâine).
În aceeaşi manieră, cercetătorul german Hugo Schuchardt îl derivă de la „Christi Jeiunium” (postul lui Hristos). Vasile Pârvan şi apoi Pericle Papahaghi şi Th. Capidan găsesc ca eponem etimologic cuvântul „Calationem”, în traducere, „chemare, convocare, întrunire”. Asemănător, Aron şi Ovid Densuşianu, în mai multe studii identifică Crăciunul cu latinescul „creationem”, în traducere: „zidire, creaţie”. Îmbinând parcă aceste aprecieri, academicianul Al. Rosetti (1945) este de părere că forma „Crăciun” nu vine la noi direct din termenul latin, „creationem”, ci prin intermediul formei slave meridionale Kraciun. Ca şi colinda, Rusalii, Traian. Drept urmare Dicţionarul Academiei (1958) se pronunţă pentru derivarea termenului din „dies Creationis” sau „Dies Calationis”.

Legenda bătrânului ursuz şi hapsân

De unde vine (Moș) Crăciun. În popor s-a păstrat legenda lui Moş Crăciun, bătrânul hapsân, ursuz şi deosebit de răutăcios, soţ al Crăciunesei, care, deşi avea un palat impozant, nu acceptă să găzduiască pe nici un străin venit la Betleem pentru a se înscrie, din porunca lui Cezar Augustus pe listele de recensământ.
Peste voia sa, Crăciuneasa, o femeie evlavioasă şi deosevit de bună, găzduieşte pe Maica Domnului în ieslea grajdului şi o moşeşte la naşterea Fiului. De fapt, de la îndeletnicirea soţiei sale, de moaşă, i se trage numele de „moş”. Aflând Crăciun toate cele întâmplate, îi taie mâinile Crăciunesei, dar prin minune cerească Maica Domnului o vindecă. Miracolul dumnezeiesc îl converteşte pe Crăciun la creştinism. De bucurie că soţia sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile. După joc, împarte Fecioarei Maria daruri (lapte, caş, urdă, smântână) pentru ea şi copil. De aici rezultă transfigurarea lui Moş Crăciun într­-un sfânt care aduce de ziua naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care de suprapune cu amintirea darurilor pe care le aduc magii cei trei de la Răsărit.
Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii lipirii mâinilor stăpânei Crăciuneasa s-au transformat în colinde, care glorifică Naşterea lui Iisus.