„Subiecte arzătoare”

Sunt, printre temele dezbătute cu ardoare de unii dintre politicienii, liderii sindicali, moderatorii TV și comentatorii mai de vază ori mai de rând, câteva în legătură cu care s-au emis și se emit, aproape la unison, păreri decisive – dar ce scriu eu „păreri”, sunt verdicte de-a binelea! – asupra cărora nu se admite nici măcar umbra vreunei îndoieli.
Unul dintre aceste subiecte îndelung tocate a fost și rămâne, din câte mi-am putut da seama, valoarea punctului de pensie. Încă de pe când se pritocea proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii, partidele de opoziție, lideri de federații și confederații sindicale, reprezentanți ai pensionarilor, moderatori de emisiuni televizate și alți invitați la aceste emisiuni pledau cu înfocare pentru ca punctul de pensie să reprezinte 45% din salariul mediu brut pe economie. Argumentele erau aceleași: că după o viață de muncă, vârstnicii merită și ei (și chiar merită!) venituri care să le asigure un trai cât de cât decent și că au contribuit mulți ani la fondul de pensii, iar acum statul trebuie să le înapoieze acele contribuții, fiindcă sunt banii oamenilor, nu ai statului.
Emitenții unor asemenea păreri au ignorat, însă – poate nu s-au gândit suficient, poate n-au știut, poate au știut, dar au preferat populismul – două chestiuni esențiale: una ținând de sistem, cealaltă de aritmetică. Întâi, fondul de pensii nu funcționează ca o casă de economii, unde depui bani și dispui de ei cum vrei. Nu, sistemul românesc de pensii (și nu numai al nostru, dar despre el e vorba acum) are la bază un principiu numit solidaritatea generațiilor. Altfel spus, cei activi profesional plătesc pentru părinții ori bunicii care s-au pensionat, iar pentru ei, atunci când le va veni vremea pensiei, va plăti generația care va fi atunci activă profesional. În al doilea rând, așa cum a calculat un finanțist a cărui competență în problema asta eu, unul, n-o pot pune la îndoială, în condițiile actuale, când există – statistic vorbind – 1,3 pensionari pentru fiecare salariat plătitor de taxe, reiese că un punct de pensie de 45% din salariul mediu brut se poate asigura cu o contribuție socială de… țineți-vă bine!… 58,5% din salariu! Dacă se adaugă celelalte taxe și impozite ce trebuie plătite, se ajunge la o fiscalizare, să-i spun așa, a salariului de peste 80%! Ce angajat este dispus să dea atât statului?  
Al doilea subiect „de foc” este acela că mărirea TVA cu cinci puncte procentuale „se va duce în prețul de raft, chiar cu mai multe procente, iar cei ce vor avea de suferit vor fi cumpărătorii, în special cei cu venituri mici”. Asta, cel puțin din câte îmi dau eu seama – și nu doar eu, ci și oameni care se pricep mult mai mult decât mine – poate fi doar parțial adevărat. Una la mână: noua TVA se aplică, în mod normal, nu la prețulde raft, ci la prețul brut, respectiv la cel din care se scade vechea taxă de 19%. Apoi, în cazul produselor de strictă necesitate, mai mult decât creșterea TVA se va simți în preț fluctuația cursului de schimb, întrucât marea lor majoritate sunt fie de import, fie din ingrediente, componente etc, importate. Chiar și pâinea (fiindcă importăm grâu și făină), chiar și produsele din carne, chiar și destule legume și fructe. În al treilea rând, nu cred că toți comercianții vor transfera în prețuri toată creșterea TVA. Pentru că pur și simplu vor avea de înfruntat presiunea clienților, care vor cumpăra mai puțin sau nu vor mai cumpăra deloc de la ei. Mai ales dacă un alt comerciant va avea prețuri ceva mai mici. Și așa consumul este în scădere. Iar fără clienți, adio afacere!
Dacă există o părticică bună în tot răul, asta este, așa cum observa economistul Ilie Șerbănescu, faptul că astfel se va ajusta consumul mai spre putințele economiei. O economie care să se bazeze, cum a fost până în 2008, cazul României, numai pe consum, nu și pe producție, nu are cum să reziste.