Lăcomie și naivitate

Miercuri seara am fost la un supermarket, să cumpăr niște detergent. N-am făcut nici zece pași dinspre parcare spre intrarea magazinului, că am văzut o familie cu două cărucioare vârfuite cu mărfuri. Printre ele, am zărit cutia unui televizor. Am mai parcurs câțiva metri și am văzut un bărbat  trăgând cu greu de un cărucior din acela mare, ticsit cu baxuri de băuturi carbogazoase, peste care așezase… un televizor și-o hotă!
În supermarket, frenezie. Oameni care cumpărau parcă în disperare, tot ce le cădea în mână. Cu toptanul: hârtie igienică, șervețele, baxuri de ulei, de bere, de răcoritoare, de apă, mormane de pungi cu zahăr, frigidere, aspiratoare, televizoare (firește…), scaune, papuci de plajă („la ofertă”), haine, cutii cu plicuri de cafea „3 în 1”, mâncare pentru câini și pisici, carne de tot felul… până și legume congelate! Mirat, mi-am luat detergentul și m-am așezat la o coadă, regretând că am bătut drumul până acolo. Fiindcă, în bună tradiție mioritică, adoptată rapid și de afaceriștii străini de la noi, deși era aglomerație, nu funcționau decât jumătate din casele de marcat. Stând la coadă și ajutat de frânturi de discuții (pe care le-am auzit vrând-nevrând) între unii dintre cei ce așteptau, mi-am amintit: era ultima zi înainte de majorarea TVA. Unii dintre cumpărători erau, probabil, mici comercianți, care se gândeau să facă o ultimă „economie” la aprovizionare. Dar și aceștia, și ceilalți – clienți „pe persoană fizică”, vorba unui vestit primar bucureștean – aveau impresia că făcuseră cine știe ce gheșeft cumpărând și mărfuri, de care, în realitate, nu aveau nevoie. Ba unul dintre ei era impacientat că se avansa mai încet spre casa de marcat, fiindcă își lăsase loc și la o coadă de la benzinărie și îi era teamă să nu-l piardă…
Am revăzut, în minte, scenele de acum câțiva ani, când cu isteria „creditului doar cu buletinul”, care a umplut casele românilor de multe lucruri inutile – cumpărate în rate, la prețuri duble – i-a transformat în datornici și a dat ocazia guvernanților de atunci să se laude cu o creștere economică record. Ei, se pare că unii dintre concetățeni nu s-au învățat minte. Până alaltăieri țipau că sunt săraci lipiți, că n-au nici după ce bea apă, iar apoi s-au reapucat de sportul intitulat „cumpărături cu ghiotura”. De ce oare? Din lăcomia de-a strânge lucruri? Unii spun că lăcomia asta e benefică, e o forță care mișcă lucrurile înainte. Înainte unde? – întreabă alții. Păi, de pildă, lăcomia ne-a dus – firește, nu singură – la criza de care ne plângem. „Boala Americii este lăcomia” titra, încă de acum câțiva ani, o publicație de peste Ocean. Și este o boală extrem de contagioasă. Iar la noi, boala asta s-a combinat cu o alta, la fel de gravă: naivitatea. Ne lăcomim, cu naivitate, până când constatăm că n-am câștigat nimic, dimpotrivă, am ieșit în pagubă. 
Așa cum scria acum câteva veacuri un mare gânditor creștin, nu vinul este un lucru rău, ci beția; așa, nici avuția nu este rea, ci lăcomia. Cel lacom nu este bogat, el are (sau crede că are) nevoie de multe. Iar cel ce crede că are trebuință de multe nu va fi bogat niciodată. Nu este stăpân al banilor și al averii, ci robul lor. E o lecție pe care, din păcate, foarte mulți n-o vor învăța niciodată.