Se poate și mai rău (II)

Rețeta succesului despre care scriam ieri – aceea cu răbdarea și doza de șmecherie necesare pentru a profita, pe toate planurile, de dorința unora de-a fi băgați în seamă – creează aproape tuturor celor care o reușesc sentimentul că sunt aleșii zeilor, trimișii lor pe Pământ, printre bieții muritori, cu misiunea de a-i lumina, de a le spune ce e bine și ce e rău, de a-i conduce. 
E momentul în care, dacă este posibil, se adaugă rețetei încă un ingredient, care o valorizează la maximum: un dușman, o amenințare. Aici, în cazul lui Dan Diaconescu, s-a nimerit la fix. Nici să fi vrut, nici să fi pus el totul la cale, de la A la Z, n-ar fi reușit mai bine! Judecând în acești termeni, cel care a decis reținerea sa în arest i-a făcut un mare serviciu, livrându-i pe tavă ocazia de a se martiriza și de a-și anunța planurile politice, în clipe de maximă audiență, când privirile nației erau ațintite asupra sa și nu exista nici un alt eveniment comparabil care să atragă și el atenția. Firește, ocazia n-a fost ratată: la ieșirea din celulă, Dan Diaconescu a fost asaltat de ziariști, fotografi și cameramani, ambientul perfect pentru a-și declara intenția fermă de a-și face partid și a candida atât la alegerile parlamentare, cât și la acelea prezidențiale. Și cum altfel s-ar putea chema anunțata formațiune politică decât Partidul Poporului, din moment ce „domnu’ Dan Direct” se prezintă neîncetat, rostogolind cuvintele cu vocea-i de om adormit, drept „președintele poporului”? 
Care popor? Păi, cum care? Poporul otevist, care juisează la bălăcăreală și poale-n cap, la manele, elodii și alte telenovele. Și nu-i puțin poporul ăsta. A avut dreptate aspirantul la șefia statului când a spus: „În celula din care am ieșit eu mai sunt patru de Dan Diaconescu, iar în celelalte celule, unde am cunoscut diverși cetățeni români (n.m. – da’ plimbăreț mai era în arest!), sunt foarte mulți de Dan Diaconescu. Și la dumneavoastră acasă este un Dan Diaconescu”. E drept, peste 70% dintre acești „Dan Diaconescu” nu au „niște milioane de euro” în conturi, nu locuiesc la vilă, nu posedă Rolls-Royce-uri, Bentley, elicoptere, iaht, ci trag mâța de coadă, supraviețuind cu greu de la un salariu, ajutor de șomaj ori alocație la altul/alta sau trăind din diverse expediente. Restul sunt „șmecherii”, cei care „se descurcă”, de obicei „făcându-i pe fraieri”…
Am auzit voci, chiar de politicieni care se pretind serioși, opinând că „DDDirect” n-are absolut nici o șansă să-și facă partid, necum să intre în Parlament, iar dacă va candida la Președinție se va face de râs. Eu nu m-aș grăbi să trag asemenea concluzii de la început. Electoratul român nu este electoratul britanic. Doar trăim în Balcani, la porțile Orientului. Și, pe urmă, depinde ce-și propune, de-adevăratelea, anunțatul viitor candidat. Că poate nu gândește chiar până la Cotroceni. Poate nu e decât un experiment. Al său ori al altcuiva. Ori poate nu vrea, cel puțin deocamdată, decât să mărească și mai mult audiența postului său tv și să obțină o cât mai solidă bază de negociere politică și financiară.     
Sloganul sub care s-a lansat otevistul-șef în politică este „mai rău de atât nu se poate”. Ei, asta e o minciună. Ba se poate! Mereu se poate!