Probleme de integritate (I)

Senatorul UDMR Frunda Gyorgy este perceput drept cel mai mare adversar al legii de funcționare a Agenției Naționale de Integritate (ANI). I se reproșează numeroasele luări de poziție, la emisiuni de televiziune, în reuniuni publice, în Parlament, împotriva acestei legi și a ființării ANI, ca și insistentul lobby făcut printre membrii forului legislativ pentru a nu da undă verde instituției menite a controla averile demnitarilor. În ultimă instanță, dl. Frunda este scos, de către unii – fie politicieni, fie așa-numiți „vectori de opinie” – țap ispășitor pentru eșecul luptei anticorupție din România. Ceea ce este nedrept.
Firește, consecvența cu care senatorul UDMR pledează împotriva Agenției de Integritate poate părea suspectă și determinată de un interes personal și/sau de grup. Controlul averilor și adoptarea unui mecanism eficient de verificare a declarațiilor de avere și a conflictelor de interese a fost și rămâne o recomandare a Uniunii Europene. Numai că UE nu a cerut în mod expres înființarea unei instituții speciale pentru asta. Autoritățile de la București au decis – potrivit Strategiei Naționale Anticorupție, ce datează, dacă nu mă înșel, de prin 2005, și planului de implementare a acesteia – revizuirea cadrului legislativ, în sensul desemnării unei instituții abilitate să controleze declarațiile de avere, cele de interese și stările de imcompatibilitate. Ei, bine, după părerea multora (inclusiv a sus-semnatului) acest fapt a echivalat cu a recunoaște impotența ori lipsa de dorință a instituțiilor judiciare existente la acea dată de a gestiona eficient această problemă.
Am să dau, ca argumente, două exemple care-mi vin acum în minte, datând dinaintea înființării ANI. La o emisiune TV se ajunsese la un moment dat să se discute despre averea d-lui Adrian Năstase. Invitatul emisiunii, un personaj apropiat fostului premier, spunea că acesta are cutare, are cutare, are cât să trăiască zece generații după el. Uimit – sau mimând uimirea – moderatorul emisiunii a întrebat: „Da’ de unde are atâta, domnule?”. Răspunsul a venit sec, precum o sentință: „Are și basta!”. Nimeni, absolut nimeni dintre instituțiile statului nu s-a deranjat, vreme de câțiva ani, până să fie împinse de la spate, să verifice dacă averea reală a d-lui Năstase concordă cu aceea înscrisă în declarația de avere. Și atunci când, în fine,
s-au sesizat, au făcut din caz un bâlci penibil. Celălalt exemplu este al unui demnitar denunțat, surprins în flagrant și acuzat că a luat mită o mare sumă de bani. S-a ajuns la proces, iar în final inculpatul a scăpat basma curată pretinzând că n-a fost vorba de mită, ci de… restituirea unui împrumut. Nimeni, dar absolut nimeni nu l-a întrebat pe respectivul demnitar de unde a avut el banii aceia pe care i-a „împrumutat”, în condițiile în care declarația sa de avere nu conținea, la rubrica „venituri”, decât salariul aferent funcției, unul foarte mic în raport cu suma în cauză. Mai precis, dacă n-ar fi cheltuit nici un ban pe mâncare, haine, întreținerea locuinței și a familiei, ci ar fi economisit tot acel salariu, demnitarului i-ar fi trebuit vreo 30 de ani pentru a strânge suma „împrumutată”. Și, repet, nimeni din Justiție nu
și-a pus problema provenienței acelor bani. „Aaaa, dacă e împrumut, nu mită, atunci este în regulă” – la asta s-a rezumat concluzia instanței.
    (continuare în numărul de mâine)