Cine are bătrâni, să le asigure pensiile!

Spune o maximă atemporală că „cine nu are bătrâni, să-i cumpere”. Se pare că, la noi, lucrurile stau invers, avem bătrâni, dar ne batem joc de ei, oferindu-le după o viață de muncă și de privațiuni mijloace de trai mai mult decât mizere. Mai bine i-am exporta, căci alții poate ar pune mai mult preț pe ei, cel puțin în privința pensiilor! Nu ajungea că nivelul pensiilor era și până în prezent unul mai mult discutabil raportat la costurile unei vieți decente, așa că s-a mers până a încerca diminuarea drastică a unui drept câștigat. Și asta, printr-o la fel de discutabilă decizie în Parlament și cu acceptul magistraților unei Curți Constituționale care, deși aproape de vârsta pensionării, au avantajul unui venit cumulat de circa 5.000 de euro lunar. Deși, inițial, susținător al unor reduceri în sistemul de pensii, președintele Băsescu a ezitat ieri să promulge actul normativ în cauză, luând decizia retrimiterii lui în Parlament, spre reexaminare și un nou vot. Nu știu care au fost motivele, fie obiective, fie de altă natură, care l-au determinat să procedeze în această manieră, cert este, însă, că pensionarii din România tind să devină victime ale unui sistem care, în lipsă de resurse financiare, caută să stoarcă bani de oriunde poate și, mai ales, de unde nu pot veni represalii. Îmi este pur și simplu rușine, milă și mă apucă furia când văd bătrâni – cu fețe decente și cât de cât îngrijiți în hainele lor ponosite – care au ajuns să caute în pubele de gunoi, bătrâne care ar putea să-mi fie bunici încercând să vândă, pe doi-trei lei, la un colț de promenadă nuci, pere sau diferite împletituri. Mă înfioară să știu că sunt bătrâni care de câțiva ani au renunțat la majoritatea caloriferelor și se încălzesc o dată sau de două ori pe zi, în rest revenind – după 20 de ani – la îndemnul ceaușist „să mai pună o haină pe ei”. Îmi este rușine de jena din ochii lor bătrâni, înconjurați de ridurile unor ani de experiență de viață și de crescut copii și nepoți, că au ajuns, pentru a supraviețui la limită, să apeleze la mila unor puternici ai zilei care habar nu au cum să-și facă treaba.  Îmi este tot atât de rușine și jenă când îi văd cu mâini muncite și tremurânde stând la coadă la medicamente sau la mila unei cantine sociale, pentru o porție de mâncare. Mă doare să văd bunici, cu nepoții prin parc, refuzându-le din lipsa banilor, sub cele mai abracadabrante motive, o înghețată sau o ciocolată și invitându-i, în compensație, să se mai dea o dată pe tobogan… Oare acești guvernanți nu își mai aduc aminte de nici o poveste spusă de bunica sau bunicul?!