Ce poți să faci?

 Să zicem că ai un teren, pe care ai vrut să-ți construiești o casă. N-ai mai apucat, că a venit criza și te-a lăsat fără bani. Să mai zicem că n-ai mai trecut de o bună bucată de vreme prin locul unde ai terenul. Într-o zi, un cunoscut te interpelează: „Bravo, văd că te-ai apucat în sfârșit de casă!”. „Cum adică? De care casă?”, întrebi, nedumerit. „He-he, nu vrei să știe lumea că ai bani” – te ironizează cunoscutul; „am trecut ieri pe unde aveai terenul și ți-am văzut casa ridicată, la roșu, și cu acoperișul pus”. „Care casă, dom’le? Nu m-am apucat de nici o casă, pe cuvânt de onoare, ce Dumnezeu! Ai confundat tu terenul”, spui, sigur pe tine. 
Cu toate astea, vorbele aceluia ți-au sădit, așa, un ghimpe în suflet. A doua zi dai fuga la locul cu pricina și ce să vezi: cunoștința ta avusese pe jumătate dreptate! Pe terenul tău se ridica, într-adevăr o casă mărișoară, parter plus etaj, aproape gata la roșu!  Numai că nu era a ta! Intri în panică și ferească Sfântul să ai ceva probleme cu inima, că poți s-o și pățești! Te repezi să te interesezi despre construcția cu pricina și despre cine a ridicat-o pe terenul tău. Asta se traduce prin stres, timp pierdut, bani cheltuiți… În final, după ce la Inspectoratul în Construcții ți se spune că acolo nu se știe nimic, afli cu maximă stupoare, că edilul localității de care aparține terenul a fost cel care aprobat respectiva construcție! Motivația? Că este vorba despre o familie a cărei casă a fost demolată, iar Primăria nu îi poate asigura alta. În consecință, i-a dat voie să construiască „provizoriu” o „locuință socială”. Păi, pe terenul meu? – te revolți tu. Ei, lasă, ce atâta supărare, că doar ți s-a spus că e provizoriu, la primăvară dăm ordin
s-o dărâme; plus că e păcat să stea terenul gol – ți se răspunde. Și ce locuință socială e aia cu parter și etaj, mai mare decât aveam eu de gând să-mi construiesc? – mai încerci, așa, să nu spui că n-ai vorbit. Păi, dacă că e o familie numeroasă?? – vine argumentul. Ce poți să faci? Eventual, Doamne ferește, atac de cord, dacă ești, cum spuneam, mai slab de inimă. Bine, în principiu te poți adresa instanței, dar până obții sentința vine, în cel mai fericit caz, vara, nu primăvara. Sau poți să ceri și tu aprobare de a-ți construi casa pe terenul altcuiva. Pe riscul tău, firește, că fie s-ar putea să nu ți se aprobe (fiincă nu ești „caz social”), fie să dai peste un proprietar care e mai dispus decât tine să-și facă dreptate singur…
 Auzi și citești despre o creștere a tarifelor la gaze naturale și te gîndești cu groază că vine iarna, bunurile și serviciile se tot scumpesc în vreme ce veniturile familiei tale s-au tot micșorat. Și îl auzi pe un fost ministru, om cu un viloi de vreo 1.400 de metri pătrați și cu o avere de câteva zeci de milioane de euro, declarând foarte senin că „nu este un capăt de țară” dacă tarifele la gaze vor crește în prag de iarnă. Ce poți să faci când auzi așa ceva? Nimic, plătești de unde știi, că doar de-aia te numești consumator captiv.
 Ești înștiințat, printr-o hârtie cu antet, că datorezi unei instituții a statului o sumă mare, reprezentând  contribuții pe care habar n-aveai că trebuie să le plătești, plus „dobânzi” mai mari decât acele contribuții, plus „penalități de întârziere”.  Asta, pe ultimii cinci ani! Cum știai că firma la care lucrezi plătise toate contribuțiile aferente salariului, ceri lămuriri. De ce nu m-a informat nimeni, o dată pe an că am de plată ceva în plus, așa cum procedează cei ce încasează taxele și impozitele locale? Păi, deoarece și pentru că… oricum nu contează, important e că ai de dat suma aia. Și cum ați calculat-o? Păi… de fapt e suma pe care credem noi, așa, la o primă evaluare, că o datorați. S-ar putea să nu datorați atât, s-ar putea chiar să nu datorați nimic. Dar trebuie să ne dovediți asta, cu acte! Din nou, ce poți să faci? Alergi să demonstrezi statului că nu ești vinovat, poate se îndură de tine!