„Get lost!”

– „Să vă meargă bine! Îmi dați și mie două’j dă euro?”
– „Nu!”
– „Vă rog, măcar cinci euro!”
– „Nu, nu”
– „Nici măcar cinci euro?
Măcar atât!”
– „Get lost!” (un soi de „pleacă, mă, d-aici!” – n.m.)
Dialogul de mai sus n-a avut loc între un cerșetor de intersecție, acel „profesionist” duhnitor care se ține după tine ca râia și te înjură dacă
nu-i dai bani sau îi dai mai puțin decât consideră el că merită efortul de a-ți cere. Nu. Dialogul s-a petrecut între un angajat al unui ziar central (aflat, chipurile, sub acoperire) și șeful misiunii FMI în România, Jeffrey Franks. Cum ar veni, ziaristul a vrut să facă și el o aroganță și să aibă material de un articol „exploziv”, ceea ce s-a și întâmplat. „El e Jeffrey zgârie-brânză!”, a titrat a doua zi cel refuzat. Ba l-a mai dat și în vileag pe dl. Franks că „se lăfăie în lux la hotel”. De parcă, în misiune oficială fiind, ar fi trebuit să se cazeze în gazdă, într-o cameră de la un cămin de nefamiliști…
Nu sunt un admirator al FMI, nici al felului în care acționează. Dimpotrivă. Ceea ce am și scris, în mai multe rânduri. Dar, în definitiv, FMI nu pune nimănui pistolul la tâmplă și nici nu-l amenință că dacă nu se împrumută îi zboară creierii. Și, din momentul în care un stat solicită bani de la acest fond monetar, se și angajează să respecte anumite condiții. Că îi cade sau nu bine angajamentul, e strict problema sa, nu a FMI. Dacă angajamentul i se pare de neîndeplinit sau prea împovărător, are două soluții: să-l renegocieze sau să renunțe la împrumutul solicitat. Fiindcă pe urmă, după ce se semnează hârtiile, intră în funcțiune următoarea zicală: cine dă banii, comandă muzica.
Revenind la „aroganța” făcută de acel ziarist, ea denotă o mentalitate comună multor români; iar unii dintre ei se îndeletnicesc cu politica și au fost ori sunt la guvernare. Acestor oameni li se pare absolut firesc să ceară, ba mai și tind să considere că acela căruia îi cer este obligat să le dea. Să dea imediat, cât i se solicită și fără să pună nici o condiție. Dacă are, cumva, imprudența să nu se simtă obligat, ba chiar să atragă atenția că banul trebuie câștigat, nu cerșit, că trebuie să te ajuți singur înainte de-a cere altora sprijin, să te ții! Nu-l mai spală șapte ape! E arătat cu degetul, acuzat într-un mod cât mai sonor și devine vinovatul de serviciu.
Nu știu ce fel de om este dl. Jeffrey Franks, dacă e cărpănos sau nu, dacă îi place ori nu luxul, dacă are sau nu ciorapii găuriți. Dar dacă un român – fie el și ziarist deghizat – îi cerșește bani, asta e o notă proastă pentru noi, nu pentru domnia sa. Dl. Franks este un om care muncește pentru banii săi și căruia îi repugnă ideea să dea bani cuiva – cerșetor sau guvern – fără ca acesta să presteze sau să ofere ceva în schimb. Iar asta ar fi bine s-o aibă în vedere și domnii conducători ai României. Că altfel ar putea fi și ei repeziți cu acel „get lost!”. Chiar dacă ar fi spus într-un mod mai diplomatic…