Inelul lui Gyges

În „Republica” lui Platon, dacă nu mă înșel, Socrate redă o discuție în care un interlocutor opinează că oamenii sunt drepți doar pentru că n-au ocazia de a fi altfel. Și, drept argumentație, dă exemplul lui Gyges, un păstor onest din Lydia. Într-o zi, după o ploaie năprasnică, un cutremur a lovit acel ținut, făcând pământul să crape. Mânat de o curiozitate mai mare decât spaima, Gyges a coborât într-o asemenea crăpătură și a găsit o comoară. Tot acolo, a dat peste un cadavru care avea pe unul din degete un inel. Păstorul a luat doar acea bijuterie și a revenit la suprafață. Discutând apoi cu niște cunoscuți, a răsucit din întâmplare inelul pe care și-l pusese pe deget și a constatat că ceilalți nu-l mai vedeau, vorbind despre el ca și când ar fi plecat de acolo.
Dându-și seama de puterea inelului de a-l face invizibil, păstorul a început să comită lucruri reprobabile, nedrepte, pe care până atunci se ferise să le facă (și din cauza firii sale, și a constrângerilor și normelor sociale, de teama legilor etc. A ajuns astfel foarte repede să acționeze egoist, numai pentru a-și satisface nevoile și plăcerile proprii. Iar dacă inelul ar fi fost găsit de un om nedrept, ar fi fost același lucru. Concluzia celui care a dat exemplul de mai sus a fost că oricine, dacă are la un moment dat acel inel care îl poate detașa de restul lumii, de constrângerile și de pedepsele acesteia, va acționa în mod nedrept, egoist, fără remușcări și fără a se gândi la consecințe. Socrate l-a contrazis, dar nu despre asta vreau să discut acum.
Păstorul lydian avea, măcar, o scuză, dacă se poate numi așa: acel inel care, făcându-l invizibil, îi înfrângea firea onestă. Există, însă, oameni foarte vizibili care se comportă de parcă a fi nedrepți cu alții, a face rău, a fi necinstiți ar reprezenta – să citez un personaj contemporan –  bucuria vieții. Legi, bună cuviință, moralitate, norme și convenții sociale nu sunt, pentru ei, decât dovezi de slăbiciune. De ce să fii onest, cuviincios, de ce să nu împroști pe alții cu noroi dacă ești suficient de avut și de „bazat” ca
s-o faci? Oameni de felul acesta sunt convinși că în asta constă arta de a trăi, că așa își dovedesc „superioritatea” și că, dacă ar proceda altfel, n-ar mai fi percepuți drept masculi alfa și, în consecință, n-ar mai fi „respectați”.  Din nefericire, politica românească este plină de asemenea indivizi care confundă respectul cu teama, lehamitea sau dezgustul. Și ăsta este, cred, principala cauză pentru epoca de pervertire a valorilor pe care o trăim.