Un licăr de speranță

Scriam deunăzi despre revelațiile fito-zootehnice ale ministrului Tabără, care știe de ce agricultura românească e cam sub brazdă. Știe, cum ar veni, și ce soluții s-ar impune pentru dezgroparea ei, toate începând cu „trebuie să”, sintagmă urmată de niște generalități de-o banalitate dezarmantă.
Dacă mai e vreo speranță, cât de mică, în supraviețuirea agriculturii românești, ea nu trebuie căutată nici la Ministerul Agriculturii, nici la „deconcentratele” sale din „teritoriu”, nici mai sus, la șeful Guvernului (chiar dacă îi place să fie filmat când dă cu coasa pe imaș), nici la Parlament… în genere, la nici o autoritate a statului. Speranța vine de la truditorul de rând, de la pălmașul care se încăpățânează să supraviețuiască și atunci când mai toți de la stăpânire, mai mari sau mai mici, îl ignoră, îi fac rău din neștiință sau îi vor, de-a dreptul, pierirea. Pălmașul acela are în moștenirea genetică asemenea putere de-a rezista. Neamul său a îndurat secole de-a rândul prigoana. Și i-a transmis și lui – indiferent dacă e sau nu conștient de asta – că stăpânii vin și trec. Pământul, roadele sale – mai bogate sau mai sărăcuțe, după ani – animalele din bătătură, toate astea rămân. „Domnii cei mari cu ale lor, noi cu ale noastre. Nu vin ei să-mi are locul, nici să dea apă la vacă” – în zicerea asta stă o filosofie de viață și o încăpățânare a țăranului de-a face lucrul său, care explică, pentru cine vrea să înțeleagă, de ce mai sunt oameni care nu s-au resemnat și pe care nici Ceaușescu n-a reușit să-i doboare.
Sunt învățați să li se pună mereu bețe-n roate, dar ei își văd înainte de treabă, așa cum pot. Chiar dacă au fost acuzați ba că sunt “chiaburi”, ba „speculanți”, chiar dacă – ei, părinții sau bunicii lor – au făcut și pușcărie pentru asta, chiar dacă acum sunt luați în râs sau căinați la televizor, în timp ce li se pun opreliști după opreliști. Până la urmă, chiar dacă sunt, îndeobște, considerați mai înapoiați, așa, tot găsesc ei o portiță. Iată, de pildă, actualmente, vânzarea porcilor în târguri este interzisă. Chipurile, pentru a se evita apariția pestei porcine. Pe urmă, gospodarii care cresc până la trei porci, sunt obligați să-i sacrifice doar pentru consumul în familie, iar cei care au mai mult de 20 de exemplare, trebuie să apeleze la abator de câte ori vor să sacrifice unul sau mai mulți; ceea ce un țăran care crește în gospodărie, să spunem, purceii de la 3-4 scroafe nu va face în veci. Îl costă și timp, și bani. Practic, aceste reglementări echivalează cu blocarea pieței libere la carnea de porc. Pus în fața faptului, omul n-a avut încotro și-a trebuit să caute o soluție. A și găsit-o, fără să piardă multă vreme și fără să facă tam-tam în Piața Victoriei. Internetul e plin, încă de pe acum, deși mai e ceva până la Crăciun, cu anunțuri gen: „Vând 3 porci, aprox. 130 kg fiecare, 8 lei kg în viu”, „vând porci 110-120 kg, vaccinați și crescuți în gospodărie proprie”, „vând porci la 90-140 kg, crescuți ecologic” etc., ba se mai dau și indicații despre cea mai bună rută până la gospodăria omului și chiar despre… starea drumului! „Om fi noi țărani, dar avem copii la școală, ei se ocupă cu treaba asta cu internetul”, explică, pe un site, un gospodar. Vedeți?