De ce? Păi, iată de ce

Încă înainte de aderarea la Uniunea Europeană,  guvernanții care s-au perindat la putere ne-au împuiat capul cu vorbe despre marea fericire pe care fondurile europene, începând cu acelea de pre-aderare, o vor aduce bietei țărișoare și despre marile lor programe și strategii de-a accesa aceste fonduri. Rezultatul?  De atunci până acum România ocupă ultimul loc la rata absorbției fondurilor europene. Un recent raport al Băncii Mondiale arată că țara noastră a absorbit doar 3% din totalul fondurilor alocate! De patru ori mai puțin decât Estonia și de peste trei ori mai puțin decât vecina Ungaria.
Tot de la Banca Mondială mai aflăm un lucru interesant: că Ministerul de Finanțe de la București are mai mulți angajați decât cele din Germania, Marea Britanie și Franța. Prima țară are peste 80 de milioane de locuitori, a doua – aproximativ 38 de milioane de locuitori, iar cea de-a treia -peste 62 de milioane de locuitori. În România, după cum știm, nu locuiesc decât  vreo 21 de milioane, oficial. Neoficial, cu vreo 2-3 milioane mai puțini, adică aceia care au ales libertatea de-a trăi mai bine în alte părți. De ce oare la noi, țară cu mai puțini contribuabili decât cele enumerate, există mai mulți amploiați la Fisc? Și de ce, în ciuda acestui fapt, gradul de colectare a veniturilor la buget e pe undeva pe la 30-33%?
Păi, un răspuns la prima întrebare stă chiar în acea sugestie din raportul Băncii Mondiale de a moderniza serviciile – firește, și pe cele fiscale – prin automatizare și informatizare, ceea ce ar determina reducerea personalului, dincolo de economiile de timp, de bani și de nervi ale contribuabililor. Este, de altfel, ceea ce solicită, de mulți ani, și plătitorii de biruri. Degeaba. Și de ce? Oare din lipsă de bani? Nici pomeneală! La cât s-a cheltuit aiurea – din prostie sau interes – în ultimele două decenii, costul informatizării este chiar o bagatelă. Nu s-a vrut și nu se vrea din mai multe motive. Întâi, contribuabilul trebuie tracasat, să nu resimtă și el puțin confort, să n-aibă timp să-și tragă sufletul și să se gândească la tot soiul de prostii. Mentalitatea de pe vremea Împușcatului nu s-a schimbat prea mult acolo, sus, unde se iau decizii. În al doilea rând, angajați mulți înseamnă șefi mulți, iar posturile acestea reprezintă moneda cu care partidul sau partidele care guvernează la un moment dat îi recompensează pe unii și pe alții. În fine, un sistem informatic răspunde mult mai greu la comenzi politice decât un angajat care ține la locul său de muncă, mai ales pe criza asta.  Iar răspunsul la cealaltă întrebare, cu gradul de colectare, reiese, pentru cine se gândește puțin, tot din cele de mai sus.