Dreptate decisă prin vot

Se dă următoarea situație: Icsulescu e căsătorit cu Icsuleasca. Au doi copii. După o vreme, soțul își părăsește familia față de care are obligația legală de întreținere și pleacă temporar din țară. În străinătate se mai însoară o dată, fără să fi divorțat de prima soție. Aceasta află în ce ape se scaldă bărbatul, face rost de dovezi și îl dă în judecată pentru abandon de familie și bigamie. Întors acasă, soțul e citat la tribunal și se prezintă la proces. Să spunem – veți vedea de ce presupunerea asta – că prezidează nu unul, ci nouă judecători. Trei numiți de soție, trei numiți de soț, iar trei de socrul mare. Iar sentințele le stabilesc… prin vot! În privința acuzației de abandon de familie, cinci judecători decid că soțul nu e vinovat, iar ceilalți –  contrariul. La cel de-al doilea cap de acuzare, dimpotrivă: cinci votează că bărbatul se face vinovat de bigamie, patru decid că nici vorbă de așa ceva. Cum vi s-ar părea o asemenea judecată? Absurdă, nu-i așa? De neconceput. Imposibilă.
Ei, iată că o treabă ca asta e perfect posibilă în România. Și nu oriunde, ci în instituția definită drept „garantul supremației Constituției”. Altfel spus, ce-i interzis, absurd, ilegal la Judecătoria din Caransebeș ori la aceea din Marghita este permis, rațional, perfect legal la Curtea Constituțională. Acolo este locul în care dreptatea nu se judecă, se pune la vot!  Și cine votează constituționalitatea unei legi sau a unei proceduri? Nouă judecători, cu mandat de nouă ani, dintre care trei numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de președintele României.
Mai departe. Procedura de numire a judecătorilor de către cele două Camere legislative decurge cam în felul următor: grupurile parlamentare fac propuneri care apoi sunt supuse votului în plen. Asta presupune de la negocieri până la adevărate lupte între majoritate și minoritate. Fiecare vrea să-și impună „oamenii săi”. Altfel spus, numirea acestor judecători este un demers de natură politică. Odată numiți, judecătorii Curții Constituționale sunt, de pildă, sesizați de un partid parlamentar că alt partid sau Guvernul sau președintele au încălcat – după părerea reclamantului – o prevedere constituțională. Iar printre judecători sunt, să spunem, unul care a ajuns în funcție la propunerea partidului reclamant, alți doi – la propunerea partidului reclamat și, firește, trei numiți de președinte. Ce fac ei? Perfect imparțiali, ca tot românul, pun dreptatea la vot! O scot cum ar veni, pe tarabă, ca la o licitație, și fiecare ridică sau nu ridică mâna. Iar apoi, ca să împace și capra, și varza, împachetează rezultatul votului în vorbe pe care fiece parte le poate răsuci așa cum vrea: „decizia noastră e albă ca zăpada, dar nu de tot, mai există pe-acolo și niște gri, ba chiar și niște puncte negre; așa că rămâne la latitudinea fiecăruia…”.  Adică, vorba unui politician pe care l-am auzit perorând deunăzi la televizor, „treaba e interpretabilă”. Și cum de interpreți nu ducem lipsă…