Spre comparație

În 2001, după trei ani de recesiune accentuată, Argentina acumulase o datorie externă de aproape 130 de miliarde de dolari. Asta, însă, la o populație cifrată atunci la vreo 37 de milioane de oameni. La finele lunii septembrie 2010, România avea o datorie totală de circa 90 de miliarde de euro, potrivit afirmațiilor făcute de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. La o populație de vreo 21 de milioane. De-atunci, însă, a mai împrumutat. Iar la anul, va trebui, potrivit estimărilor, să împrumute încă 14,2 miliarde de euro (mai mult decât în acest an) pentru a acoperi deficitul.
Recesiunea din Argentina venea după șase ani de creștere economică, datorată stabilității monedei și reformelor bazate de investiții externe masive. Asta a determinat creșteri importante ale salariilor și, evident, ale costurilor de producție. Când, însă, costurile cu forța de muncă nu au mai fost atractive pentru investitorii străini, aceștia s-au orientat spre altă zări. În același timp, multe întreprinderi mici și mijlocii, ca și ferme agricole autohtone s-au închis, nemaiputând face față competiției cu importurile. Exporturile s-au prăbușit. Șomajul a crescut, ca și prețurile, mai ales la energie și alte utilități, aflate în mâna investitorilor străini.
Guvernul a încercat să relanseze economia prin lucrări publice, finanțate din mari împrumuturi externe. Și a apelat la asistența FMI, care a venit cu o „soluție” ce s-a dovedit sinucigașă.
Planul n-a ținut. A crescut doar îndatorarea țării, în spirală. Au urmat „rostogolirea” împrumuturilor”: noi împrumuturi pentru a plăti ratele celor vechi. Impunerea de restricții financiare  a scos populația în stradă. Inclusiv pentru a devaliza magazinele și pentru confruntări violente cu forțele de ordine. În 2002, Argentina a dar cel mai mare „default” din istorie, de aproape 100 de miliarde de dolari. În traducere, a anunțat că nu va mai plăti datoriile aferente obligațiunilor și împrumuturilor de stat. Urmarea? A fost izolată financiar, fiind nevoită să se descurce cum putea, doar din resurse interne. Primii doi ani de după acest „default” au însemnat devalorizarea monedei, șomaj de peste 20% și mai mult de jumătate din populație trăind sub limita sărăciei. Apoi, însă, lipsa „ajutorului” extern și faptul că autoritățile au fost, practic, forțate să-și mobileze capetele cu ceva minte au făcut ca economia să înceapă să-și revină spectaculos, exporturile să crească, iar statul să încaseze mai mulți bani. Firește, marii analiști occidentali s-au repezit să catalogheze asta drept o excepție de la „regula” potrivit căreia țările care nu sunt „asistate” dau musai faliment.
Ce asemănări și ce deosebiri există între situația de acum din România și situația de atunci din Argentina vă las pe dvs. să comentați. Dacă, firește, mai aveți timp și chef să comentați…