Ţară de non-academicieni

După o lungă și, probabil, matură chibzuință, ministrul Muncii,  dl. Ioan Botiș, a descoperit rețeta fericirii. Nu pentru domnia sa, că pe aceea a descoperit-o mai demult. Poate atunci când s-a instalat într-o casă de vreo 300 de metri pătrați. Sau când s-a văzut deputat. Ori chiar atunci când a depus jurământul de ministru. E vorba despre altă rețetă: a fericirii poporului român. A acelui popor pe care, firește, dl. ministru îl iubește la nebunie, de grija căruia se sacrifică zilnic și nu doarme nopțile. „Guvernul nu oferă fericire, căutați fericirea în munca dumneavoastră. Munciți și o să treacă și perioada grea”, a destăinuit nației dl. Botiș nou-găsita dumisale rețetă.  Ahaaa, vasăzică asta era!!!  De-asta e nefericită românimea, că: 1 – nu muncește și 2 – chiar aceia care mai muncesc ceva nu caută fericirea în muncă, ci în tot soiul de prostii. Ce-i drept, mai sunt și concetățeni (foarte puțini, însă) care caută – și găsesc! -fericirea în muncă: să ungă unde trebuie pentru a prinde contracte babane cu statul, să tragă sforile pentru a fi numiți în funcții dătătoare de putere, de influență și acces la resurse, să țină socoteala viloaielor, mașinilor de fițe și conturilor bancare ș.a.m.d. Fiindcă, vorba aia: am întâlnit și români fericiți.
Nu este însă cazul celor caracterizați astfel de-un alt măreț amploiat al statului, șeful Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă: „Nu trebuie să privim poporul român ca pe un popor de academicieni. Noi trebuie să facem o analiză a poporului român așa cum e. Avem curve, bețivi, puturoși. Puturoși câți vreți!”. Păi, cine-a zis că suntem popor de academicieni? Ar fi chiar plicticos dacă am fi. Plicticos la culme. Iar cea mai la îndemână dovadă că nu suntem așa o reprezintă chiar domnu’ șef de la Ocupare. Care, după ce s-a certat la telefon ca la ușa cortului – vasăzică nu precum la poarta Academiei – cu un ziarist, a destăinuit altuia considerațiile sale despre ce-i aia presă: „Consider că faceți un mare deserviciu poporului român, voi, presa, prin dezinformările pe care le faceți. Faceți o presă de proastă calitate și am spus asta și în direct, cu camerele pe mine (…) Cei care ies la suprafață (dintre ziariști – n.n.) îs o apă și-un pământ (…). Voi aveți obiceiul să murdăriți țara voastră (…). Eu nu sunt un om politic. Sunt și eu un politruc. Mă uitam la niște derbedei de la o televiziune că transmit de o săptămână de la Constanța cum se iau ajutoare de la Uniunea Europeană (…). Deci eu consider că ăștia sunt dușmanii acestui popor!”. Ei, e limbaj academic? Ca să-l citez încă o dată, deci eu consider că nu e! Și, având în vedere că domnu’ șef de la Ocupare suferă și dumnealui de boala „politrucului” (na, că iar l-am citat) de a se autoproclama portavoce a „poporului” sau chiar de-a se considera „poporul român” (în sensul că ceea ce-l deranjează/enervează pe el face „deservicii poporului”, iar cei pe care îi consideră dușmanii săi devin automat „dușmanii poporului) rezultă încă o dată că are dreptate: nu suntem un popor de academicieni. Ba aș putea spune că suntem unul de non-academicieni. Cât despre curve și puturoși… În primul rînd vă reamintesc o definiție a politicii, iar în al doilea – vă invit, de pildă, să vizionați o sedință a Parlamentului.