Două feluri de a judeca

Eu, unul, n-am avut nici un simțământ când am auzit că o instanță (am înțeles că a fost urmată de alta) a dat dreptate acelor angajați ai statului care au contestat măsura Guvernului de a le diminua salariile cu 25%. Nici nu m-am bucurat, nici nu am fost iritat. Știu mai demult că în țara asta mulți oameni și multe instituții nu vor se se ocupe cu ceea ce știu – într-o oarecare măsură – să facă ori cu ceea ce reprezintă domeniul de activitate al instituțiilor respective. Avem astfel Guvern care legiferează, Parlament care anchetează, polițiști care fac manifestări de stradă și dau cu caschetele de pământ, lideri sindicali care patronează afaceri, învățători care se metamorfozează subit în analiști politico-economici ș.a.m.d. Așa încât faptul că Justiția se ocupă, printre altele, și de stabilirea salariilor n-are a ne mira prea tare într-o țară unde totul pare cu susul în jos.
Ulterior, însă, am aflat o chestie care nu m-a mai lăsat indiferent. Aceea că magistrații care au dat sentințe favorabile contestatarilor reducerii operate de Guvern au considerat că „în practica judiciară” salariile sunt „asimilate” cu dreptul de proprietate! Hmmm, mi-am zis, cum vine asta? Înțeleg că salariatul prestează o muncă, iar angajatorul „cumpără” rezultatele acestei munci. Astfel el devine proprietar pe ceea ce prestează angajatul, iar acesta devine proprietar pe banii obținuți în schimbul muncii. La fel ca la supermarket: în momentul în care ai plătit marfa la casă, ești proprietarul ei. De-aia mă revoltă pe mine gestul unor inși de-acolo care iau leafă doar pentru a te opri, cu gesturi autoritare, a cerceta cu privirea și chiar a-ți răscoli cumpăraturile și a-ți ștampila, cu un aer important, bonul de casă.
Dar treaba asta cu salariu egal proprietate are și altă interpretare. Dacă un angajator întâmpină, să spunem, probleme financiare și nu mai poate acoperi fondul de salarii, ce face? Păi, nu are prea multe variante: să reducă salariile, să concedieze din angajați, să reducă activitatea, să suspende o perioadă firma sau s-o închidă definitiv. Să zicem că începe prin a se dispensa de unii angajați. Știți cum e, dacă o firmă concediază 15% din angajați nu-i afectează activitatea. Dar e foarte posibil ca nici așa să nu fie suficienți bani pentru salarii. Ce face angajatorul? Firește, le scade. Și așa au procedat foarte multe dintre firmele private, încă din 2009. Să mai spunem că angajații unora dintre aceste firme ar fi procedat exact ca funcționarii nemulțumiți: ar fi dat angajatorii în judecată. Iar magistrații ar fi decis la fel: că tăierile de salarii sunt ilegale, fiind vorba despre „încălcarea dreptului la proprietate”. Cu alte cuvinte, ar fi obligat firmele să plătească salariile dinainte! Cu ce bani? Cu banii onor judecătorilor care ar fi dat aceste sentințe? Evident că nici pomeneală. Iar dacă patronii aceia n-ar fi avut de unde să plătească atât, ce-ar fi făcut onor justiția română? Le-ar fi confiscat bunurile și le-ar fi vândut la licitație? I-ar fi obligat să închidă firmele? Eu sunt optimist: cred că nu. Dovadă că nici nu s-a întâmplat așa ceva.
Statul este și el angajator. Cel mai mare din România, de departe. Și el are probleme cu banii. De ce, în cazul său, se judecă altfel?