Speranța nu e în ei

Un an trist a fost acest 2010 de care ne despărțim acum. Un an la finalul căruia mulți dintre români s-au trezit mai săraci, mai necăjiți, mai dezamăgiți, mai lipsiți de speranță. Un an al tăierilor și scumpirilor, unul în care ni s-a vorbit din nou, pe ton oficial, despre necesitatea sacrificiului „pentru o viață mai bună”, despre „solidaritate” în fața crizei, dar am constatat, încă o dată, că doar unii se (sau sunt) sacrificați, doar lor li se impune să fie solidari. Ceilalți, cei puțini, au fost, ca de fiecare dată, răsfățații vremurilor și ai stăpânirii. Poate singurul regret al unora dintre ei a fost că, din cauza crizei, s-au îmbogățit mai puțin; al altora, că s-au meținut „pe zero”, adică nici n-au pierdut, nici n-au câștigat. Au fost și dintre cei ce au pierdut, însă una e să îți scadă averea de la 30 de milioane de euro, să spunem, la 28 de milioane și cu totul alta să îți scadă salariul de la 1.200 de lei la 800 sau să rămâi fără serviciu și să te trezești obligat să supraviețuiești din ajutorul de șomaj sau chiar în lipsa acestuia…
Ce ne așteaptă în 2011?  Păi, dacă ne luăm după retorica oficială, ne așteaptă numai lucruri bune: modernizarea statului, creștere economică, măriri de lefuri, investiții, relaxare fiscală, cu alte cuvinte un trai mai bun… Dacă lăsăm la o parte retorica asta și suntem atenți la semne și prevestiri neoficiale, atunci anul viitor nu va avea în nici un caz culoarea roz. Situația va fi cam la fel de albastră ca și în 2010, dacă nu și mai și, în unele domenii. Chiar de la început se anunță noi scumpiri, mărirea unor taxe, impozite și alte contribuții (taxa de „poluare” sau „de primă înmatriculare”, accizele la carburanți, CAS la pensiile de peste 740 de lei, de pildă), noi concedieri… Sigur, ne putem dori să nu avem parte de aceste grozăvii. Dar eu, unul, cred că ar fi mai indicat să ne dorim altceva: ca Dumnezeu să-i facă pe domnii politicieni să mai lase vorbăria goală cu care își umplu și ne umplu zilele. Măcar să tacă mai mult, dacă de altceva nu-s în stare. Și să nu mai țină morțiș să ne facă bine, ci să ne lase mai mult în pace. Fiindcă sunt extrem de slabe speranțe ca binele nostru să vină de la ei. Dacă nu suntem agresați în așa măsură de stat și de zgomotul politicienilor, sunt convins că avem capacitatea de a găsi modalități s-o ducem măcar puțin mai bine decât în prezent. Speranța nu e în ei, este în fiecare dintre noi. Noi, locuitorii „celeilalte Românii”.