Victime sigure

Că am eu (și știu că nu doar eu) ceva împotriva super-mega-gigamarketurilor și mall-urilor e una. Motive am destule și am mai scris despre ele, cel de căpătâi fiind că secătuiesc de bani zonele unde se înghesuie. Dar infinit mai mult mă irită și – în plus – mă rușinează metehnele unora dintre onor consumatorii care dau năvală acolo. Mă refer și la unii dintre cei ce vin la magazin ca la circ, să se distreze și ei căscând ochii și mai cumpărând câte-o prostioară, și la unii dintre cei ce umplu coșurile cu mărfuri.
În primul rând sunt cei care
„și-o cer”, cum se spune. Victimele sigure, încă dinaintea mirajului falimentar al creditului „doar cu buletinul”. Cei care s-au fript și cu „Buzunarul Bunicii”, și la „Caritas”, cei care au făcut praf plățile compensatorii pe lucruri pe care le aveau deja sau de care n-aveau neapărată nevoie, gen televizoare în fiecare cameră și la toaletă (da, nu râdeți, știu câteva cazuri), frigidere, mașini de spălat vase (într-o garsonieră confort II, de pildă) și-așa mai departe. Iar apoi, când s-au gătat „compensatoriile”, au început să strige că statul e obligat să le dea locuri de muncă… La fel și în cazul creditelor, pe care foarte mulți le-au luat fără să aibă realmente nevoie. Le-au păpat rapid, iar după un an-doi-trei, au constatat că a venit criza, li s-au redus salariile sau chiar au rămas fără locuri de muncă și, firește, au început să protesteze: că lor să li se dea, chiar dacă nu e de unde, să li se asigure slujbe, că au credite! De parcă angajatorii cărora le cer și pe care îi înjură azi le-ar fi pus pistolul la tâmple să se îndatoreze… 
Firește, principala țintă a nemulțumirilor este statul, acesta fiind cel mai mare angajator și, peste asta, beneficiarul taxelor și impozitelor, bașca obligat de Constituție să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Chestie ce pare a nu se număra printre prioritățile diriguitorilor de la București. Cum nu s-a prea numărat nici în momente mai delicate, să le spun așa, din trecut. Și, de altfel, noțunea de „trai decent” este una destul de laxă. Depinde și la cine se referă, și cine vorbește despre ea. Fiindcă, de exemplu, pentru un samsar de terenuri foste de stat trai decent înseamnă palat, vilă de vacanță, mașină de lux, cinci bodyguarzi, pe când pentru un amărăștean se traduce prin blidul zilnic de ciorbă de cartofi. Și cu totul altul este nivelul de trai decent pentru populație, dacă îl pui pe Emil Boc să-l definească, în comparație cu definiția oferită, să zicem, de o moderatoare ofuscată de la o televiziune de mogul…
Bineînțeles, pentru halul în care trăiesc românii acum vina covârșitoare o poartă guvernanții. Foști și prezenți. Dar nu cred că e corect să aruncăm toată responsabilitatea pe ei. În orice caz, nu înainte de a ne privi, cu sinceritate, în oglindă.