Comunismul n-a murit… (I)

Așa, va să zică: 44% dintre români consideră comunismul „o idee bună, dar prost aplicată”, 15% – „o idee bună și bine aplicată” și doar 29% – „o idee greșită”. Iar instaurarea regimului comunist a fost „un lucru bun” pentru 38%. Cel puțin așa reiese dintr-un sondaj al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și al Centrului pentru Studierea Opiniei și Pieței, efectuat la nivel național, pe un eșantion reprezentativ de populație cu vârste de peste 15 ani.
Potrivit autorilor, acest sondaj confirmă rezultatele unuia cu tematică similară, din august, anul acesta, când 47% dintre subiecți considerau comunismul „o idee bună, dar prost aplicată”. Adică nu e un accident statistic, ci o constantă a gândirii multor concetățeni.
Asta se întâmplă după 20 de ani de când s-a ieșit în stradă atunci, în acel decembrie, cu strigăte de „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!” și cutremurătorul „Vom muri și vom fi liberi!”. Unii au plătit, într-adevăr, cu viața – atunci sau mai târziu – curajul de a se împotrivi unui regim criminal. Alții au fost schilodiți. Însă tindem să uităm că temerarii de atunci au însemnat o minoritate. O mână de oameni la Timișoara, alta în centrul Bucureștilor, alta la Brașov, alta în Cluj, Arad, Sibiu… Vorbesc de cei care au stat, efectiv, față în față cu forțele de represiune și le-au înfruntat până în 22 decembrie 1989, pe la prânz. Că după aia a dat lumea buluc, e altă treabă. Deja armata „era cu noi”, miliția la fel, ba chiar și securiștii „de bine”… La fel, e altă treabă faptul că acum avem liote de „revoluționari”, ba de la Văscăuți la Cucuieții din Deal, ba inși care fuseseră prinși la furat, ba unii care atunci s-au pitit în subsoluri de bloc sau erau prunci de grădiniță…
Nici după două decenii n-am scăpat, iată, de comunism. Fie și în mentalul colectiv, dacă nu în formă. Atunci de ce să ne mai mirăm că în 1990, Feseneul a obținut un procentaj zdrobitor în alegeri? De ce să ne mai mirăm că „moștenitorul” politic al partidului comunist a guvernat România cea mai lungă perioadă? Sau că eșaloanele al doilea și al treilea ale PCR au acaparat imediat nu doar puterea politică, au trecut și la controlul economiei… Asta a însemnat, de fapt, în acei ani, trecerea de la economia centralizată la aceea botezată „de piață”. Iar ponoasele le tragem și acum. Și le vom mai trage.
Printre cei ce consideră comunismul „o idee bună” nu se numără doar oameni care au trăit pe atunci și probabil vor părăsi lumea asta cu nostalgia acelor vremuri. Sunt și oameni tineri, unii foarte tineri, care gândesc așa. Și nu din cauză că l-au auzit pe un lider social-democrat făcând apologia lui Che Guevara și Fidel Castro. Ci pentru că așa le-au spus părinții, prietenii părinților, bunicii, alte rude, chiar unii dascăli, la școală… Dominanta acestui mod de gândire este dorul după statul paternalist. Pentru acești oameni, comunismul nu înseamnă în primul rând triada frică-foame-frig, nici izolarea, atât la nivel de țară, cât și de persoană. Nici acel grotesc cult al personalității. Nici omorârea elitelor și plafonarea individului. Nici munca silnică pe „șantierele patriei”. Nu. Înseamnă că „atunci avea fiecare un loc de muncă, statul îi dădea casă, nu erau atâția bogați și puteai merge vara la Amara sau pe litoral prin sindicat”. De asta le e lor dor. Să le ia cineva de pe umeri greutatea de a avea grijă de ei. Să existe cineva care să „le dea”.

    (continuare în numărul de mâine)