Sfântul Eminescu?

Când s-a propus trecerea domnitorului Ștefan cel Mare în rândul sfinților, Petre Ţuțea a avut următoarea remarcă: „Acum vor să-l sfințească pe Ștefan cel Mare… A fost cea mai mare personalitate politică și militară pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea – nu veți mai da unu’ ca ăsta chiar dacă mai trăiți încă un milion de ani. Da’ cum să faci sfânt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou național fără egal. Cel mai mare. Da’ sfânt… Cum să faci sfânt din el?!”. Iar Petre Ţuțea n-a fost fitecine, ci – pentru cine nu știe, deși mă îndoiesc că sunt mulți din aceștia – o personalitate uriașă a culturii române, unul dintre cei mai mari gânditori creștini (subliniez: creștini!) ai umanității, cel puțin în ultimul secol. Petre Ţuțea a fost cel care a spus, de pildă, că „fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. Și încă: „O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare tot așa, dihor”. Deci Petre Ţuțea este printre ultimii care ar putea fi suspectați de a fi avut un dinte împotriva credinței creștine și a lui Ștefan cel Mare…
Ei, uite că domnitorul moldovean a fost canonizat, deși, era „iute la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, vorba cronicarului, și „curvar”, vorba lui Ţuțea.
Acum, aud că o entitate de la Cluj, intitulată Liga Scriitorilor din România, a propus Patriarhiei, „în numele a peste trei sute de membri”, canonizarea poetului Mihai Eminescu ca sfânt în Calendarul Ortodox Român. De ce? Păi, fiindcă „se trage dintr-o familie ortodoxă”, „este cea mai importantă voce poetică din literatura română”, din opera sa „răzbate spiritul național-ortodox”, a urmat, pe când era copil, o școală ortodoxă din Cernăuți, că „în scrisul său filigranat are trimiteri biblice”, „a scris multe poezii cu temă religioasă” și „a introdus în literatură noastră limba literară, care și-a găsit sălaș și în Biserica Ortodoxă Română”. Faptul că Eminescu este considerat cea mai importantă voce poetică din literatura noastră nu mi se pare un argument pentru canonizarea sa. Ce-are, în definitiv, una cu alta? Cât despre restul motivației, daca s-ar urma asemenea criterii,
n-am avea loc în calendar de atâția sfinți români! Se trec, în schimb, sub tăcere, unele aspecte deloc creștinești, deloc conforme celor 10 porunci, din viața marelui poet și publicist. Dacă ar mai trăi Petre Ţuțea cred că l-am auzi exclamând: „Cum să faci sfânt din el, domnule? Că a preacurvit, a trăit cu nevasta altuia, a avut sifilis, a fumat, a băut… Poet, publicist, cel mai mare, asta-i altceva. Mare, domnule! Da’ sfânt? Cum să faci sfânt din el?”. Și notați, Petre Ţuțea a spus că Eminescu e „românul absolut”, că e „sumă lirică de voievozi” și îl folosea ca argument pentru a elogia poporul român: „Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau celui francez; că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu”… Bref, cu riscul să supăr pe unii care consideră drept blasfemie orice nu este elogiu recitat mecanic, cu ochii închiși, cred că propunerea de canonizare a lui Eminescu este pur și simplu o tâmpenie, avansată de unii fie din exaltare, fie din dorința de-a ieși și ei în față, de-a se vorbi despre ei. Nu de canonizare are nevoie Eminescu, nu de urcarea pe încă un soclu, ci – și aici sunt de acord cu Nicolae Manolescu, deși nu mă număr deloc printre admiratorii săi – are nevoie să fie citit, analizat, interpretat.