O parabolă veche

Acum mai mult de două milenii, un filosof chinez a povestit parabola unui om care, în timp ce își lucra ogorul, a văzut trecând pe lângă el, în goana mare, un iepure. După ce a mai parcurs câțiva metri, animalul s-a lovit de ciotul unui copac și a murit. Omul a luat iepurele, foarte bucuros că obținuse hrana pe acea zi fără nici un efort. Seara, în vreme ce se delecta cu friptura, porni să se gândească: „Până acum, munceam pe ogor, cu sapa, de dimineață până seara și abia agoniseam cât să-mi duc zilele. Ba, câteodată mă mai culcam și flămând. Ce rost are să mă chinuiesc așa, când, iată, există și metode foarte ușoare de procurare a hranei?”. Așa încât a doua zi merse iarăși pe ogor, numai că de data aceasta nu făcu altceva decât să aștepte ca un alt iepure să se lovească de un ciot. N-avu, însă noroc, așa încât seara se culcă flămând. Nu dezarmă, însă. Numai că trecură multe alte zile în care nici un iepure nu se mai arătă pe ogorul omului, căruia vecinii îl găsiră repede o poreclă: „prostul împăcat cu propria soartă”. Parabola nu mai spune ce s-a întâmplat cu personajul, dar probabil că a sfârșit de inaniție, mai devreme sau mai târziu…
Că peste două milenii de evoluție nu ne-au făcut mai deștepți, cel puțin din acest punct de vedere, o dovedesc multe, foarte multe cazuri. Și asta, mai ales în societățile și în vremurile în care se manifestă plenar, să zic așa, confuzia valorilor și pervertirea rețetei de reușită în viață. De la cel care cheltuie săptămânal sau chiar de două ori pe săptămână banii la loterie, la cel ce se înghesuie la tot soiul de „oferte” inutile; de la cel ce taie, pur și simplu, frunză la câini, înjurând „bafta” altora (chiar dacă „bafta” asta e de fapt muncă) și așteptând să-i pună și lui Dumnezeu mâna în cap (uitând că Cel de Sus ți-o da, dacă vrea, nu-ți bagă în traistă), la cel ce își freacă mâinile de sar scântei ori de câte ori vânzătorul greșește și îi dă rest cu un leu mai mult. De la cel ce explodează de bucurie la răul altuia sau oricând poate face rău cuiva, la cel care își plânge veșnic de milă; de la cel care bombăne mereu și căruia toată ziua îi ninge și îi plouă, uitându-se cu dușmănie la ceilalți, care i se par mai avuți, mai „realizați”, până la cel obsedat să plănuiască un gheșeft, iar când îl face i se pare că e prea neînsemnat față de cele ale altora… Cât mai mult, cât mai repede, cât mai ușor, fără efort, fără cheltuială, fără bătaie de cap – cam așa ar suna deviza după care mulți dintre semenii noștri se călăuzesc în viață. Numai că…
Numai că ocupați să viețuiască astfel, nici nu-și dau seama când trece vremea și ajung la final fără să se bucure de viață. Vorba unui alt înțelept: viața este ceea ce trece pe lângă tine în timp ce tu îți faci planuri de viață.