Cumplit meșteșug de tâmpenie!

Privesc și ascult, în cursul zilei – nu de plăcere, ci din cauza profesiei -, dezbaterile pe diverse teme organizate de câteva  posturi de televiziune, printre jurnale de știri care gem de „informații culturale” gen crime, accidente cu morți, violuri, bătăi, maneliști cu lanțuri de bicicletă – din aur, firește – la gât ș.a.m.d.  E extrem de obositor, credeți-mă, chiar dacă nu stau toată ziua cu ochii lipiți de televizor, ci, de cele mai multe ori, urmăresc mai atent doar anumite subiecte, iar pe restul – când apuc. E obositor și ca simplu zgomot de fond. Prea multă gălăgie…
Dacă faceți vreodată  – deși nu v-aș sfătui – experiența de a urmări, să zicem, vreme de măcar două-trei zile, câte opt ore, cele două posturi tv dedicate știrilor, probabil că la final ați fi pachete de nervi și v-ați simți mai obosiți decât dacă ați fi petrecut timpul acela la coasă ori rezolvând probleme complicate de analiză matematică. Mi-am imaginat și ce-ar fi dacă școala ar desfășura un proiect care să prevadă educarea elevilor și prin intermediul „realității imediate” prezentate de posturile informative de televiziune. Și vă spun sincer, m-am speriat!
Ce vedem la știrile și dezbaterile televizate? Niște oameni – fie ei politicieni, lideri sindicali, diverși analiști, comentatori, chiar moderatori etc. – foarte încrâncenați, în imensa majoritate a cazurilor. Fiecare dintre ei este foarte convins că e unicul deținător al adevărului. În consecință, are două obsesii: să-și strige cât mai tare adevărul său și să-i facă mincinoși pe ceilalți. Singura cultură pe care o exhibă acești oameni este aceea a litigiului. De-aici răcnetele de prin studiouri, de-aici faptul că toți vorbesc și nimeni nu ascultă, de-aici balamucul în care se transformă emisiunile. Ce dezbatere să aibă unii ce refuză cu obstinație dialogul și care consideră, probabil, că au mai multă dreptate cu cât țipă mai tare, cu cât se încruntă mai mult și cu cât tăvălesc mai dihai prin noroi bunele maniere?
Am văzut și auzit ieri, de pildă, niște mahări sindicali – altfel oameni trecuți de 50 de ani, de la care te-ai fi așteptat să fie mai ponderați, mai civilizați – răcnind, realmente, la o doamnă de la un minister, luând-o cu vehemență la întrebări doar pentru a o putea întrerupe cu noi și noi strigăte ori de câte ori voia să le răspundă. Noroc că doamna nu era în studio, ci pe un hol de la Parlament, că altfel ar fi fost în stare să și sară s-o agreseze… Am văzut și auzit parlamentari îmbrăcați la marele fix, cu manichiura proaspăt făcută, care la doar câteva minute de la începutul unor emisiuni, și-au aruncat cât colo prestanța cu care intraseră și au început să zbiere și să se porcăie ca la groapa Glina. Parcă nici nu mai păreau oameni, într-atât erau de transfigurați de ură și de arși de dorința de a-și face adversarii una cu pământul. Cumplit meșteșug de tâmpenie, zău așa! Ce să învețe copiii de la indivizi din aceștia? Cum să se poarte urât? Ce să pricepem noi din „dezbateri”, când, după câteva zeci de secunde de emisiune se stârnește o hărmălaie în care nimeni nu se mai înțelege cu nimeni și ultimele lucruri care-i preocupă pe “debateri” sunt subiectul discuției și să se respecte unii pe alții?