„Niște supărări”

Un mic producător de mezeluri fără aditivi chimici îmi povestea, nu cu multă vreme în urmă, „niște supărări” pe care le avea. Omul lucrează cu membrii familiei și cu doi-trei angajați. Carnea din care face mezelurile o are de la animalele pe care le crește, plus ce mai cumpără din alte gospodării. E carne de animal crescut pe pământ, la pășune, hrănit natural, cu iarbă și grăunțe, nu din acela care e, practic, imobilizat în câțiva metri pătrați, de are mușchii atrofiați, și e umflat cu furaje concentrate plus antibiotice, făină de oase și hormoni de creștere. Munca e mai multă și mai grea pentru a face produsele, fiindcă nu se prelucrează industrial. Ingredientele sunt mai scumpe. Intră mult mai multă carne – și de calitate mai bună –  în produsul fabricat tradițional decât în cel îmbibat de E-uri de la supermarket. În afară de ierburi aromatice și câteva mirodenii, producătorul folosește doi conservanți: sarea și fumul de lemne. Colorant – dacă îi putem spune așa – este doar unul: boiaua. Cantitatea de marfă este limitată. Omul și cei care lucrează cu el fac atât cât pot. „Nici n-ar avea rost să fac mai multă marfă, și dacă aș putea” – spune interlocutorul meu – „fiindcă n-o fac s-o țin la congelator. Produc atât cât știu că vând în câteva zile”.
Firește, marfa acestui tip de producător nu se găsește, îndeobște, în magazine. „La supermarketuri nici n-am încercat. Acolo se cere cantitate. Și eu nu pot să fac atâta. Și nici nu-mi doresc. Un cunoscut de-al meu, care are o făbricuță de mezeluri și produce mai mult, dar nu la aceeași calitate ca mine – și n-o spun să mă laud – a încercat. I s-au cerut nu știu câte taxe, că, până la urmă, dacă stai și calculezi, e mai mare daraua decât ocaua, muncești pe mai nimic, fiindcă nici nu poți să întinzi de preț, că nu mai cumpără lumea. Banii care i se cuveneau i-a primit după mai mult de jumătate de an, și așa, cu țârâita. Ba i-au dat și o parte din marfă înapoi. În fine, ăsta e necazul lui, săracul. Eu, în schimb, am încercat la vreo câteva magazine mai mici. Mai bine scuteam timpul. Nici n-au vrut s-audă. Mi-au zis că pentru ei e mai comod să le-aducă procesatorii industriali, că așa e obișnuită lumea și sunt și ceva mai ieftine. Am vrut să le explic de ce, dar n-au avut nici vreme, nici chef să asculte. Nu m-am supărat, i-am înțeles – în fond, e afacerea lor, fiecare și-o face așa cum știe și cum crede că e mai bine. Așa că acum, singura piață de desfacere, cum ar veni, e la târguri. Și mai am acasă un mic magazinaș, unde nu vând altceva în afară de ce produc eu. Vin vecinii, cunoscuții, mai vin clienți care se interesează dacă pot cumpăra și între două târguri… Dacă nu era treaba asta, de mult mă lăsam de meserie. Dar mi-e necaz că, uite, suntem tot mai puțini cei care facem produse din astea, așa cum am învățat, cu mâinile noastre și din ce-a lăsat bunul Dumnezeu pe pământ. N-avem nici un ajutor de nicăieri, suntem dați la o parte… Să crești animale în bătătură a ajuns așa, un fel de pasiune pentru cei care câștigă bani în alt mod. Aproape nimeni nu-și mai bate capul. Ca și cu mâncarea: e mai lesne s-o iei de la magazin, semipreparată, sau de la fast-food. E mai ieftină, e frumos colorată cu chimicale… și tot mâncînd de-acolo, te și obișnuiești cu gustul ăla modificat artificial, de ajungi să crezi că așa și trebuie să aibă gustul. Mai rău e că îi învățăm și pe copii așa. Și, în loc să păstrăm tradiția asta, a mâncării bune, sănătoase, pregătite pe îndelete, cu dragoste,  începem s-o uităm. Ca și pe altele…”