„Probleme grave, dom`le!”

Când îi aud pe politicienii mioritici vorbind cu glas înalt, la televizor, despre „situația grea a țării”, m-apucă nu lehamitea (am trecut de faza asta…), ci furia și un imbold greu de controlat de-a schimba canalul cât mai repede sau chiar de-a arunca spre ecran cu ceva.
În primul rând, fiindcă peste 80% dintre vorbitorii ăștia sunt în război perpetuu cu limba română. O vorbesc de parcă n-au învățat-o în școală, ci au prins-o în gară și în cartier. Liderul PSD, Mircea Geoană, de pildă, se încăpățânează să repete „avem decât o alternativă” și „avem decât o soluție”, deși a fost ironizat și para-ironizat pe tema asta, deși i s-a spus de nenumărate ori că este greșit. Așa încât eu, unul, aștept cu interes clipa în care îl voi auzi spunând „am citit decât două cărți” și “am decât un neuron” (cum sugera cineva). Iar exemple de agramatisme și clișee sunt cu duiumul, le auzim zilnic, dacă avem nervi să urmărim o dezbatere sau declarații ale politicienilor, indiferent de partid. Nu mă apuc să înșir alte exemple din cele pe care le-am notat în ultima vreme, că n-aș mai termina la timp articolul și nici nu mi-ar ajunge spațiul acestei pagini de ziar.
În al doilea rând, politicienii plâng de mila țărișoarei și-a bieților români doar când sunt filmați și, mai dihai, când sunt în opoziție. Atunci îi apucă grija, subit, față de profesori, militari, polițiști, medici, atunci declară dragoste pensionarilor, atunci compătimesc mediul de afaceri. Iar când sunt prinși cu fofârlica – ba că abuzează de funcții, ba că mint, ba că trafichează influență, ba că „omit” să scrie tot în declarațiile de avere, ba că încasează „sponsorizări” sau „împrumuturi” – își aduc aminte și mai dihai de patimile României. Și încep să vitupereze: „Păi, de asta discutăm noi acum, când țara e-n prăpastie?”; „E diversiunea puterii, ca să abată atenția de la starea economică”;  „În loc să discutăm despre șomaj, despre pensii, despre starea sistemului sanitar, despre învățământ, noi ne pierdem timpul cu fleacuri d-astea”.  Firește, sunt „fleacuri numai când e vorba despre ei, despre vreun coleg de partid sau aliat politic. În schimb, atunci când în cauză e vreun adversar, chestiunea este „de o extremă gravitate” și-ar discuta despre ea zile și nopți la rând.
Păi, cum să nu te-apuce pandaliile?