Aritmetică

Joi seara, președintele Traian Băsescu a spus ceea ce, de anul trecut, am tot scris noi, unii dintre cei din presă: că până acum povara crizei au purtat-o agenții economici privați și angajații lor. Nu numai că veniturile majorității acestor firme s-au micșorat – drastic, în multe cazuri – ca urmare a căderii pieței, dar nici măcar contravaloarea facturilor emise n-a putut fi încasată, decât parțial și cu mare întârziere (asta, în cazurile mai fericite), din cauza blocajului din economie, lipsei de lichidități. Cu toate acestea, firmele care au reușit să supraviețuiască au plătit statului, atât cât au putut, taxe, impozite și alte contribuții (în România, încă, pentru fiecare salariu pe care îl dă, un angajator trebuie să plătească aproape încă pe atâta statului), au redus la sânge salariile și alte cheltuieli, au fost nevoiți să recurgă la concedieri… Ce-a făcut statul? Păi, statul a cam… stat. A stat și s-a uitat, de parcă recesiunea ar lovi selectiv, doar mediul privat, care
n-ar avea nici o legătură cu acela instituțional, ar fi „decuplat”, am avea două Românii separate: una de stat, alta privată.
Acum, președintele țării a constatat și domnia sa că „în momentul de față lucrează maxim trei milioane de români”, restul consumă bani și că „economia reală este cea care s-a restructurat puternic în 2009, ea a reacționat corect la criză; cel care nu a reacționat corect la criză este statul”. Cam tardivă recunoaștere, dar mai bine ceva mai târziu decât niciodată.
Pus cu spatele la zid de FMI, de la care a luat bani, statul a decis să reacționeze abia acum, în ceasul al doisprezecelea, confruntat fiind și cu perspectiva de-a o lua rapid pe urmele Greciei. Și, după zile ce păreau că nu se mai termină, de pertractări, ezitări și alergat în jurul copacului, a optat pentru una dintre cele două variante de a reacționa pe care le are. Între măriri de taxe și impozite, pe de o parte, și reducerea cheltuielilor publice, a ales-o, în fine pe cea de-a doua. „A ales” este, cred, un fel de-a spune, fiindcă mai exact negociatorii FMI au fost cei care s-au declarat de acord să mai dea autorităților noastre o șansă, după ce au așteptat în zadar un an de zile să vadă o reducere de cheltuieli în sectorul public. Eu, unul, nu cred că această opțiune semnifică atât încrederea FMI în Guvern, cât încrederea în guvernatorul BNR, care se pronunțase împotriva creșterii fiscalității.
Nici una dintre variante nu este ușoară. Ambele sunt dureroase. Dar dacă prin mărirea unor taxe și impozite ar fi suferit toată lumea, prin reduceri ale cheltuielilor publice cu salarii, pensii, indemnizații, suferă mai puțini. E o aritmetică socială cam cinică, dar asta-i situația. Economia privată, adică aceea care produce bani, cât mai produce, nu mai poate deconta singură costurile crizei. Și fără economie privată, statul moare.