România medievală

Suntem în 2010. Suntem în 2010? După calendar, da; după nivel, nu! Spuneam că României îi lipsește din istorie evul mediu-mediu. De ce? Nu știu. A început cu alte țări evul mediu timpuriu dar, spre deosebire de acelea, a sărit direct în… evul mediu târziu! Cred că blestemul istoriei cauzat de această săritură începe să se împlinească de câțiva ani încoace. Fără aportul substanțial al guvernanților, acest blestem ar mai fi întârziat câteva secole și nu aveau decât să se descurce cu el generațiile viitoare. Dar cum guvernanții au făcut totul – adică nu au făcut mai nimic – ca blestemul să nu ne podidească, suntem unde suntem și vom fi tot mai accentuat unde nu ne dorim să fim. Aparent suntem „pe val”. Mașinile multe de nu mai încap în parcări și pe șosele, bisericile ca ciupercile după ploaie, văile, câmpurile și dealurile – până în cucui – pline cu vile și case noi, magazinele pline cu de toate, concediile prin străinătate… ar justifica aparenta poziție a noastră „pe val”. Dar… e ca-n bancul în care omului ajuns în iad și dus la cazanul cu smoală îi spune dracul de serviciu că ce a văzut la intrare este reclamă; femeile nu au… paharele nu au fund și cărțile sunt măsluite.
Șoselele, mai multe, sunt mai proaste decât cele de acum 60-80 de ani, pe calea ferată nu se mai transportă decât resturi de mărfuri, trenurile arată la exterior ca fiarele vechi și la interior ca maidanele, iar vilele sunt doar pentru „cei mai iubiți pământeni”. Magazinele sunt ele pline dar cca. 2-3 milioane de români se plimbă prin ele – dacă ajung – ca prin muzee; intră cu punga goală și ies cu buza umflată. Doară la capitolele biserici și concedii stăm mai bine. Bisericile sunt pline de pioși care, cu ochii îndreptați spre slăvi și cu mâinile împreunate, se roagă duminica pentru iertarea păcatelor din timpul săptămânii însoțite de drăcuit și pomeniri de mamă. Concediile afară? Sunt berechet și se datorează eforturilor responsabililor din turism de a-i scoate în străinătate pe cei care nu își pot permite prețurile practicate de turismul intern. (Este hilar să auzi hotelieri care vorbesc despre „sacrificiile” de a fi redus prețurile la cazare – oricum mai mari decât cele de pe la vecini – și despre serviciile „extraordinare” oferite.).
Dacă ne apucăm să contabilizăm ce și cum, vedem că în 20 de ani numărul podurilor de șosea și cale ferată a scăzut și o bună parte dintre cele rămase stau să se năruie în scurtă vreme. În ritmul acesta vom ajunge să trecem râurile cu bacurile ajungându-i pe greci, canadieni și americani care le folosesc peste Egee, Ionică, Huron, Hudson și peste alte „râuri”.
Am crezut că vânzarea ca la „târgul de vite” al industriei, băncilor și resurselor va genera sumele de bani necesare măcar la dezvoltarea infrastructurii rutiere, feroviare, navale și fluviale. (Că ne-am fi plimbat pe toate acestea cu mâinile în buzunare și fluierând a pagubă în lipsa locurilor de muncă, este altă discuție.).
De dezvoltat, s-a dezvoltat dar numai în buzunarele unora. Pe teren, vedem că vapoarele s-au dus pe Apa Sâmbetei… drumurile sunt construite din găuri și surpături… calea ferată a devenit cultură de ierboase și buruienoase iar șinele contrazic teoria paralelismului astfel încât drumul la mare din Brașov nu mai durează 6-7 ore ca pe vremuri. Acum, 6-7 ore durează drumul din Bucuresti la mare! Din Brașov? Eheheeeeee, trebuie să-ți iei merinde serioase în traistă! Autostrăzile despre care actualul președinte spunea – la vremea când era ministru al transporturilor – că nu sunt necesare, rămân la nivel de utopie. „NU SUNT BANI!” este propoziția pe care ne-o flutură și ne-o fluturau guvernanții actuali și trecuți. Au dreptate din moment ce banii scoși din vânzările averii statului și care trebuiau să ajungă în buzunarele statului, pentru a fi utilizați la dezvoltare, au ajuns în cu totul alte buzunare. Cu un parc de mașini mare, în creștere dinamică și cu perpectiva clară de nedezvoltare a structurii rutiere, vom ajunge la mare în același timp cu o căruță din secolele XVIII-XIX! Este o idee! Tropa-tropa… un braț de paie în căruță pentru confort… „carburant” pentru cai la discreție pe șanțuri… ! Neajunsul dotării cu pungi de nylon în care să adunăm băleguțele conform legii devine o afacere de „aur” Putem lua bani frumoși vânzând băleguțele celor care fac cărămizi din chirpici! 
Cert este că vom plăti cu vârf și îndesat lipsa celor 200 de ani din istorie – cât a durat evul mediu-mediu! Speranța noastră este să nu fie nevoie de chiar toți anii din cei 200!
Gheorghe SÂRBU