Al Capone de România

Cine  a fost Al Capone cred că  o știu și copiii. Cât a fost de bogat o știu mai puțini, dar că  era  foarte mare din nou o știm cu toții. Cum a fost învins de statul American? Pentru crime? Pentru trafic cu băuturi alcoolice în plină prohibiție? Pentru casele de jocuri de noroc? Aș! Da de unde!  Având o avere care în banii de azi ar însemna multe miliarde de dolasi și niște „morți” la activ și avându-l pe urme pe Elliot Ness, Al Capone a fost băgat pe viață la Alcatraz pentru… neplata impozitului de 13,000 de dolari!
Unde tot aparatul polițienesc a dat greș fiscul a fost cel care a rezolvat problema; ȘI ATENŢIE: A FOST CONDAMNAT PE VIAŢÃ!
(Exemplele ar putea continua cu Steffi Graff, Michael Schumacher, Beckham și cu o droaie de artiști urmăriți, amendați și chiar condamnați pentru nedeclararea – deci neimpozitarea – unor câștiguri CINSTITE!!)
AMERICA a avut un Al Capone. România are mii de așa ceva, dar cu alte nume. „Șpăgi”, „comisioane”, bani „negri”, bani „gri”, evaziune fiscală  sau conflicte de interes sunt isprăvile care au ajuns pe masa ANI. Și când printre miile de „băieți de treabă” ajung acolo judecători, consilieri locali și județeni, primari și… câte un Voicu, înseamnă că „este ceva putred în Danemarca”. Logic, se înlătură putrefacția. Ilogic… se înlătură… ANI. Cum legea 18 era comunistă ea a fost înlocuită cu  capitalista declarare a ANI ca fiind neconstituțională!
Totuși statul nu doarme. Și dă  în evazioniști cu toată forța. În permanență aflăm despre „marii” evazioniști prinși cu o traistă de țigări și care evazionează grav bugetul patriei.
Puși  în prim plan la „gazeta de perete” acești „mari” evazioniști fac ca mititeii evazioniști – cei cu zeci de milioane de euro – să doarmă liniștiți păziți de blândul gardian numit guvern.
„Relaxarea fiscală”de care se tot face caz se rezumă la cota fixă de 16% (sâc-sâc europenilor cu cotă progresivă) fără a se interveni la rădăcină adică la diminuarea impozitelor/ salariat plătite de firmele private, ceea ce ar duce la „albirea” plusului negru  la salariile din cărțile de muncă.
De altfel, o astfel de măsură  ar avea două avantaje esențiale; pe de o parte ar crește încasările la buget și pe cealaltă parte – și asta mi se pare mai important – oamenii ar ajunge în pragul pensionării cu salariile reale în cartea de muncă.
Că statului îi convine să ajungă cu pensii de mizerie rezultate din salarii minime este clar.
Ce nu mi se pare clar este de ce acest stat ține ca atunci când unul câștigă altul trebuie să piardă și de ce nu vrea să câștige toți? „Albirea” banilor ar face să câștige și statul și patronii și oamenii.
    Gheorghe SÂRBU