Suntem români și punctum!

Așa scria Mihai Eminescu, arătând – cum s-a exprimat un comentator al publicisticii sale – o formidabilă siguranță a prezenței românului în istorie. De atunci, însă, au trecut ani mulți, iar acum am auzit expresia aceasta spusă ca o concluzie la situații și întâmplări – tot românești, firește – aflate la distanță incomensurabilă de subiectul articolului eminescian. Firește, fără nici o intenție de a minimaliza ori de-a ironiza publicistica marelui nostru scriitor, ci așa, cu zâmbetul amar al celor ce știu că trăiesc într-o țară cu foarte mulți oameni „speciali”, în care valorile s-au pervertit și în care anormalul, absurdul, devin norme.
 Povestea, de pildă, cineva că are o vecină adventistă de ziua a șaptea. Or, cum adventiștii au sâmbăta Sabatul, consacrat ca zi de odihnă, femeia nu deschidea nici măcar televizorul acasă la ea. Găsise, însă, o stratagemă tipic românească, aș zice: în fiecare sâmbătă, se invita în vecini, să se uite la televizor! Cum ar veni, credea că astfel îl șmecherește pe Dumnezeu, socotind, pesemne, că El o „controlează” doar la domiciliu. În 1999, aceeași evlavioasă, convinsă fiind că anul 2000 înseamnă sfârșitul lumii, s-a apucat să se împrumute de bani în disperare, de la bănci, de la cunoștințe, rude, prieteni, socotind că, din moment ce lumea se va sfârși peste câteva luni, nu va mai trebui să-i înapoieze. Firește, cum Marele Final n-a binevoit să-și facă apariția, femeia s-a trezit cu creditorii la ușă. I-a mai amânat, și-a mai vândut din casă, a mai „rostogolit împrumuturile” (ca să folosesc o expresie la modă) și, mai ales, s-a plâns oricui stătea s-o asculte: „Dom’le, ce oameni răi!”.
În fața unui bloc, își face veacul, de pe la prânz până noaptea târziu, o gașcă de tinerei, dar și câțiva bărbați trecuți de 30 de ani. În majoritatea timpului ascultă manele, sparg semințe și beau bere la PET. Când se enervează, mai zgârie cu cheia câte o mașină sau „dau atacul” la retrovizoare și capace de roți. Și se iau de cei care trec prin preajmă, mai ales de femei. E zona lor, că sunt animale teritoriale. Își marchează teritoriul cu mucuri de țigară, cu scuipați, cu PET-uri goale și coji de semințe.  De pe la prânz până noaptea târziu. Nu le pasă că zgomotul pe care îl fac și comportamentul lor deranjează. Dimpotrivă, se mândresc cu asta. Sunt „șmecheri și bazați”. Într-o zi, un bătrân s-a plâns unui polițist care trecea din când în când pe-acolo. „Hai, dom’le, nu mai face din țânțar armăsar” – i-a răspuns acesta. „Se distrează și ei, sunt tineri, nu fac nimic rău”. După care polițistul s-a apropiat de „șmecheri”, le-a povestit ceva, iar aceia au izbucnit în râsete batjocoritoare. „Auzi, tataie” – i-a strigat unul din gașcă – „dacă ai ceva cu noi, fii bărbat și zi-ne în față. Stăm aici, că aici e locu’ nostru și nici
n-avem lovele să mergem în altă parte. Dacă vrei să nu te mai deranjăm, că văd că ești sensibil, tre’ să cotizezi, să ne dai bani de cârciumă.Ce zici, te ține pensia?”. „Da’ la muncă de ce nu mergeți?”, ripostă bătrânelul supărat. „La muncă? Ha-ha-ha… Păi, uite, tu ai muncit toată viața și cu ce te-ai ales? Munca e pentru fraieri și pentru tractoare!”