Politica si „delicatete”

Are Caragiale o schita cu acest titlu, care incepe asa: „Istoria e adevarata si merita povestita”. Intr-un oras („oras mare de provincie sau mai bine o capitala mica”) era un bacan simpatizant „hotarat si neascuns” al unui partid, X sa-i zicem. Partida adversa, Y, nu-l putea suferi, da’ n-avea ce face: pravalia lui era singura „clasa intai”, unde obrazele subtiri ale urbei gaseau delicatese. Un fost ministru al partidului X inchiriaza de la bacan etajul pravaliei si isi stabileste acolo cartierul general de campanie electorala. Revoltati, fruntasii locali ai partidului Y se infiinteaza, in par, la pravalie si protesteaza: Cum, domnule, sa dai casa cu chirie ciocoiului? Nu se face ca d-ta, un negustor, unul de-ai nostri sa-ti dai casa la ciocoi! Da’ nu sunt deloc de-ai dv. – zice bacanul – eu sunt cu partidul X! Bineeeee, se incrunta Y-cistii, o sa te caiesti!
Si, intr-adevar, incep sicanele – la vama, la accize, la drumul de fier. Plus ca Y-cistii decid ca ei si-ai lor sa boicoteze pravalia. Boicot balcanic, se-ntelege: nu mai veneau ei sa cumpere, trimiteau pe altii. Negustorul se prinde repede cum sta treaba. Intr-o zi afla ca va fi masa mare la un fruntas din partida adversa, (la putere), cu ocazia descinderii unui ministru si-a altor doi-trei „oratori de la Bucuresti”. Taman atunci, la pravalie venise marfa proaspata: icre moi prima, stridii, somon etc. In bacanie intra un „ungurean” si cere doua kile de icre. Chipurile ii trebuie lui, la bordei. Zambind a rade, negustorul ii zice ca nu se poate, ca icrele sunt arvunite de boieri. Scena se repeta cu o babuta, care in cele din urma recunoaste pentru cine vrea sa cumpere. Bacanul o trimite inapoi, cu mesajul ca pretul icrelor a crescut subit, de vreo patru-cinci ori. Apare si-un functionaras (membru al partidului la putere, of course) cu aceeasi misiune: de-a cumpara doua-trei kile de icre. Fara succes. In cele din urma apare „cucoana” d-lui Y, cel cu petrecerea. Foarte galanton, bacanul o pofteste inauntru si ii arata marfa cea buna: icre, somon, stridii, branzeturi, ananas, ba chiar si o langusta vie si alte prospaturi; plus o sampanie extra. Cucoanei ii piere batosenia initiala si, nemaiputandu-se stapani, comanda de-a valma, spre admiratia musteriilor care adastau la tuici. In final, cucoana pleaca, salutata pana in pamant de musterii si condusa la trasura, cu sarutari de maini, de bacan.
Dupa plecarea doamnei, negustorul, foarte satisfacut de gheseft, se adreseaza musteriilor: Uite, d’aia imi plac mie astia de la partida adversa! Oameni cilibii! Cand e vorba de delicatete (delicatese – n.m.) nu mai incape politica!
Mi-a venit in minte istorioara asta, citind o lista de nume ale unor carciumi (reasturante, „cluburi”, crasme sau cum vreti sa le spuneti) frecventate cu asiduitate de politicienii importanti ai natiei in ultimii ani – si de taranisti, cand inca mai insemnau ceva, si de pedisti, si de liberali, si de pesedisti, si de peremisti, si de udemeristi. Lunga lista! Dar mult mai lunga e lista deciziilor politice pe care capii tarii le-au luat, la sprit, in aceste stabilimente: tactici, strategii, candidaturi, remanieri, alegeri anticipate, taxe, impozite, legi… Unele „locatii” au fost, altele sunt si acum frecventate de „staff-urile” mai multor partide. Altele au ramas locuri preferate de anumiti politicieni care au fost si nu mai sunt la putere. Va dati seama ce viata trebuie sa duca patronii acestor locuri? Infinit mai grea decat a bacanului din schita lui Caragiale. Sunt, insa, convins, ca asemenea lui, sefii de restaurante din vremea noastra stiu cum se joaca politica subtire. Si stiu sa traga si-un profit din asta. Asa ca nu m-ar mira, de pilda, ca la urmatoarea remaniere, patronul de la Golden Blitz sa fie uns ministru, chiar daca clientul sau preferat, dl. Basescu, il mai include din cand in cand in „mafia personala a lui Adrian Nastase”. Da’ imi inchipui ca n-o face cu rautate. Mi-l si imaginez strigandu-l bine dispus cand isi comanda whiskyul: „Unde esti ma, mafiot mic? Hai, ca randu’ asta il dau eu, nu te mai pun sa faci cinste!”.