Cine pe cine reprezinta?

„Romania este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil”. „Suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum”. „In exercitarea mandatului, deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului”. „Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice”.
Citatele de mai sus sunt din Constitutia Romaniei, pe care e bine s-o recitim integral din cand in cand, macar pentru a vedea ce articole nu sunt respectate de autoritatile statului, incepand de la varf, pana la baza. Despre incalcarile acestea, insa, altadata. Astazi, despre reprezentativitate. Sau, mai degraba, despre lipsa ei.
Asadar, exercitandu-si dreptul de vot, poporul – nu trebuie sa ne ferim de acest cuvant – alege reprezentanti ai sai, carora le deleaga puterea de a lua decizii in numele sau. Sef de stat, parlamentari, membri ai Guvernului, prefecti, primari, presedinti si vicepresedinti de consilii judetene, viceprimari, consilieri locali si judeteni – toti sunt in functii ca rezultat direct sau indirect al votului popular. Si toti se lauda ca reprezinta poporul! Poporul suveran, evident.
In teorie, da, asa este. In practica, insa, e mai greu cu reprezentativitatea. Si inca si mai greu cu aflarea celor alesi „in serviciul poporului”, cum scrie in Constitutie. Foarte multi dintre ei sunt mai degraba in slujba lor si-a rudelor, a afacerilor, a sefilor de la partid, a grupurilor de interese… Pe-astea le reprezinta cu prioritate poporul mai la urma, daca mai ramane loc. Actualul sistem de vot, la gramada, pe liste de partid, da posibilitatea accederii in functii publice a unora pe care electoratul nici macar nu-i cunoaste, darmite sa aiba incredere in ei si sa le dea mandat sa-l reprezinte in cele mai importante institutii ale statului si sa ia decizii in locul sau. Acesti politicieni castiga nu prin meritele lor, ci beneficiind de ale altora – colegi de partid care se bucura de incredere, de notorietate, si care aduc procente electorale respectivei formatiuni politice. Apoi, exista partide sau candidati care castiga alegeri – la nivel local sau national – cu, sa zicem 35% din 40%. Adica obtin, de pilda, cateva zeci de mii de voturi intr-un oras sau judet cu sute de mii de locuitori sau cateva sute de mii de voturi intr-o tara cu 20 de milioane de cetateni. Cat de reprezentativi sunt? Un exemplu, pe care il avem chiar in actuala coalitie la guvernare: un partid minuscul se aliaza in scop declarat electoral, cu altul mai mare, care ii garanteaza locuri eligibile pe liste pentru 20-30-40 din candidatii sai. Gratie acestei aliante, partiduletul devine parlamentar, desi ponderea sa reala este neglijabila, undeva pe la 1% din intentiile de vot. Ulterior, acest partid iese din alianta care pierduse alegerile, si se alatura invingatorilor, conditionand aceasta mutare de obtinerea unor posturi in Guvern si tinand in sah noii parteneri. Iata cum un partid nereprezentativ, care de unul singur nici macar n-ar fi reusit sa se apropie la 100 de kilometri de Parlament si de guvernare, are oameni in posturi cheie, face si desface in politica mare, ia decizii si participa la luarea deciziilor care privesc o natiune. Alta pilda, luata tot din realitate: doua partide fac o alianta care isi propune castigarea puterii. Prezinta un program comun, fac promisiuni tot in comun si castiga. Apoi, dupa ce obiectivul e atins, partenerii incep sa se intepe, sa se contrazica, sa traga unul hais, altul cea, pana fac ferfenita programul si promisiunile cu care invinsesera. Alianta lor devine o entitate fictiva, impersonala, care nu reprezinta, practic, mai nimic. Nu e si asta o forma de inselatorie?