Doua povestiri

Cand eram mic, aveam, ca mai totii copiii, un grup de prieteni. O gasca. Asa ne laudam pe-atunci: ca avem gasca noastra. Pe langa noi se tot invartea un tanc caruia, pardon de expresie, ii curgeau mucii din nas tot timpul. Dorinta lui cea mai fierbinte era sa intre in gasca noastra. Numai ca noi nu voiam. Era prea mic, era cam prostut, credeam noi, plus ca avea problema aia dezagreabila cu nasul. Era, insa, un mic om extrem de insistent, plus ca se dovedea foarte dornic sa ne faca pe plac. De pilda, ne oferea cu obstinatie sandvisurile lui cu margarina, desi le refuzam de fiecare data; ne intreba daca nu vrem sa mearga sa ne cumpere eugenii sau trigoane cu vanilie de la un chiosc vesnic aglomerat din apropierea scolii; venea cateodata cu niste timbre soioase, pe care le prezenta ca fiind din colectia lui, si dorea sa ni le cadoriseasca. In fine, tot soiul de mici „atentii” de copil care vrea sa fie acceptat
intr-un cerc de baieti cu doi-trei-patru ani mai mari decat el.
Intr-un final, obositi de atata insistenta, am cedat si i-am spus ca il primim in gasca noastra. La putin timp dupa asta, comportamentul lui a inceput sa se schimbe. Se lauda peste tot ca daca se ia cineva de el vine „cu gasca”. Ii provoca pe cei care pana atunci radeau de el si-i trageau suturi in fund, dupa care venea la noi sa-l aparam, ca, deh, eram tovarasii lui. Din gretos de servil devenise de-a dreptul arogant. A inceput sa dea indicatii si chiar, la un moment dat, ne-a intrebat de ce gasca noastra n-are un sef. Din intonatie si din expresia fetei reiesea ca tare si-ar fi dorit sa fie el seful ala. A fost momentul in care i-am dat, cum se spune, viteza. Asta e prima povestire.
A doua incepe cu temenelele facute Statelor Unite de conducatorii Romaniei. Continua cu intrarea in NATO, ca urmare nu a capacitatilor noastre militare si-a geniului fruntasilor politici si capilor ostirii romane, ci a deciziei geopolitice a Washingtonului. Mai departe, e vorba despre venirea lui Traian Basescu la Cotroceni, despre marea sa gaselnita cu „axa Bucuresti-Londra-Washington”, care pune, chipurile, tara noastra in Top 3 al puterilor mondiale, si de confesiunea de politica externa facuta de acelasi personaj, la un sprit de noapte, unor ziaristi fideli: ca e mai bine sa faci sex oral „licuriciului mare” (SUA) decat unor prapaditi de „licurici mici” (Germania, Franta, Italia etc.). In fine, strategia asta politico-sexuala a dat oarece rezultate: a venit Condoleezza
si-a semnat hartia de hatar privind amplasarea catorva baze militare americane in Romania. Imediat, Traian Basescu s-a imbatosat de parca el ii facuse un favor Unchiului Sam. Ba a si plusat, intr-un interviu acordat, imediat dupa semnarea documentului, ziarului Washington Post, lasandu-i ca la dentist pe jurnalistii americani. Pur si simplu, marinarul de la Cotroceni s-a aratat nemultumit de strategia presedintelui Bush in Irak si foarte dornic sa-i dea indicatii privind necesarele „ajustari”. In viziunea
d-lui Basescu, o prima modificare obligatorie ar fi cresterea „contributiei” romanesti, atat pe teatrul de operatiuni, cat si la luarea deciziilor. Adica, printre altele, sa vina si la noi avioane cu sicrie din Irak, nu doar la americani. Cum ar veni, nici nu s-a uscat cerneala pe documentul privind amplasarea a 3-4 baze americane in Romania, ca Traian Basescu se crede lider mondial si, din aceasta postura, indreptatit sa dea lectii Casei Albe.
Maine-poimaine ne trezim ca se duce in control la Washington si-i pune pe conducatorii Americii sa stea in genunchi pe coji de nuca in fata sa. Numai sa n-aiba si el soarta tancului din prima povestire.