Dragnea și slugile lui sunt „fără cusur în rău”

Dacă este ceva care mă șochează și, finalmente, mă scoate din sărite la acești bipezi care ne guvernează este lipsa totală de empatie cu victimele represiunii din 10 august. Am constatat același lucru la feseniști, după mineriada din 13-15 iunie 1990, și la urmașii lor pesediști după un miting din iarna lui 2017, ambele suspect de asemănătoare, ca organizare a diversiunii, cu ceea ce s-a întâmplat acum 11 zile în zona Pieței Victoriei. Când semeni de-ai tăi, nonviolenți – mai ales copii, bătrâni, femei, unele însărcinate, fără altă „vină” decât că s-au strâns să-și strige nemulțumirile – sunt împroșcați în față cu spray-uri iritant-lacrimogene, sunt gazați ore în șir, sunt bătuți cu bestialitate, cu bastoanele, începând de la cap (lucru interzis în regulamentele Jandarmeriei, by the way), ajung la spital, cu capace de grenade în picior și cu plastic sub piele, sunt luați la țintă cu tunul cu apă, orice om normal simte compasiune față de ei, se întristează, se întreabă ce ar putea face pentru a-i ajuta și pentru ca astfel de atrocități să nu se repete. Pesedistele și pesediștii lui Dragnea, plus niscaiva ALDE-iști, cel puțin cei ce s-au manifestat public, în declarații, postări pe Facebook, texte preluate cu copy-paste de la așa-zișii tacticieni și strategi de comunicare de la sediul central, au arătat că ei, pur și simplu, nu posedă aceste sentimente umane. Iar asta îi face neoameni. Pentru mine, din acest moment, Dragnea, Dăncilă, Carmen Dan, Codrin Ștefănescu, Norica Nicolai, Liviu Pop „Genunche”, Olguța Vasilescu, Vâlcov și alții ca ei nu mai sunt oameni. Cel mult, sunt niște androizi suspecți, ce au adânc implementat în programul care îi controlează cinismul, supunerea totală față de șef, apetența spre agresivitate verbală și/sau fizică, nerușinarea de a nega, în pofida tuturor evidențelor, orice realitate neconvenabilă, disprețul și ura față de oamenii care nu se „aliniază”, care mișcă, fie și un milimetru, în front, care gândesc altfel, care vorbesc altfel, care au curajul să li se împotrivească… Sunt, cu o formulare a lui G. Călinescu, „fără cusur în rău”.

Ceea ce s-a întâmplat în Piața Victoriei și în zona adiacentă în ziua de 10 august a fost, în esență, o confruntare a neoamenilor cu oamenii. Și când spun neoameni, mă refer și la cei care au fost „la butoane” (politicieni, consilieri ai lor, șefi de la Jandarmerie, oricâte icoane ar pupa ei și oricâte mâini ar duce la drapel), cât și la cei care au executat, cu sadism, ordinele, făcând nu doar exces de zel, ci dovedind, în unele cazuri, porniri animalice; și, firește, mă refer și la huliganii ale căror provocări (acceptate – mulți spun că așteptate – de jandarmi) au oferit pretextul represiunii.

Ce a urmat momentului 10 august, din partea neoamenilor, a fost o ofensivă propagandistică acerbă, menită a acredita ideea că represiunea violentă din partea celor ce dețin puterea politică este legitimă, ba chiar reprezintă un element de bază al democrației! Cum ar veni, bastonul, grenada, pistolul, butelia cu gaz, tunul cu apă, folosite împotriva poporului, sunt instrumente ale puterii poporului (demos kratos).

Se poate mârșăvie mai mare?

Am o veste proastă pentru acești neoameni: „Istoria arată că nici o decizie ultrasecretă, nici o crimă, nici un plan terorist nu pot fi ascunse pentru totdeauna”. O spune cineva care chiar s-a ocupat cu astfel de lucruri și într-un mod mult mai profesionist decât capii pesediști și slugile lor : Pavel Sudoplatov, fost șef al unității de elită a spionajului sovietic, responsabilă de sabotaje, răpiri și asasinate în afara granițelor.