„Dacă ies toți, într-o noapte… ?”

„Eroii Revoluției Române zac, în București, aliniați frumos într-un cimitir protocolar, păziți de soldați. De parcă ne-ar fi teamă să nu iasă afară. E și asta o idee. Dacă ies toți, într-o noapte, și se-apucă să povestească cum a fost în zilele alea? În țară sunt mai norocoși, că n-au atâta marmură pe ei și mai ies, din când în când, și povestesc…”.  

Cuvintele de mai sus le-a spus Tudor Gheorghe, înainte de-a cânta acel tulburător „Primește-i, Doamne-n casa Ta”, dedicat celor care, în Decembrie 1989, au căzut la Timișoara.

Ce-ar putea să povestească și ce ar putea să vadă și să audă aceia care au murit în zilele acelui decembrie? Că armata, miliția și securitatea au tras în ei? Că au fost jerfiți, după fuga Ceaușeștilor, pentru ca Iliescu și clica lui să preia și să păstreze puterea? Că dorința lor de libertate a fost folosită în mod cinic, criminal? Că abia acum, după 28 de ani, procurorii Parchetului General afirmă că „în decembrie 1989 nu a existat vid de putere” (desființând teza justificativă cea mai dragă lui Iliescu), că „este cert că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroase decese, vătămări corporale și distrugeri survenite” și că „probatoriul administrat (în Dosarul Revoluției – n.m.) a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecințe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii și mijloacelor militare de comunicații, astfel fiind instaurată la nivel național binecunoscuta psihoză teroristă; de asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecințe deosebit de grave”…?

Ce ar putea să vadă și să audă azi cei care au murit în Decembrie 1989? Că tot mai multă lume spune cu regret că „au murit degeaba”? Că am ajuns, după 28 de ani, cam la aceeași situație, în unele privințe, ca pe vremea comunismului, când exista control politic asupra instituțiilor statului? Că nici măcar Ceaușescu n-a mutilat legile Justiției cum o fac urmașii săi pesediști? Că s-a ajuns ca deputați ai opoziției să fie împiedicați de bodyguarzi să intre în Parlament pentru a participa la ședințe? Că se golește țara, milioane de români alegând s-o părăsească din cauză că aici nu mai au nici o speranță? Că statul român funcționează – așa cum funcționează – în favoarea unei minorități?  Că avem niște guvernanți care acționează pentru a ne face rău, care sunt orbi și surzi la necazurile și dorințele noastre, deși trăiesc din banii noștri? Că avem o așa-zisă clasă politică plină de agramați, de inși fără profesie, de șmecheri, de golani, de șmenari, de corupți și că foarte mulți politicieni cred că a fi un simplu cetățean al acestei țări înseamnă doar a-ți plăti birurile, a vota și a-ți ține gura? Că am ajuns să importăm 80% din produsele alimentare? Că în România nu se mai fabrică nici chibrituri?

Acestea și încă multe alte nenorociri le-ar putea afla cei care au murit la Revoluție dacă ar ieși din morminte. Și, aflându-le, ar muri încă o dată. De silă!