De unde atâta „adâncă preocupare”?

Până acum, statul român plătea 42 de lei lunar pentru un copil. Într-un acces de generozitate (ia să-i fi văzut dacă era vorba să dea din banii lor, mai dădeau?!) parlamentarii au votat dublarea alocației, astfel că de-acum încolo statul va plăti câte 84 de lei lunar. Cine spune că nu-i populism în treaba asta este invitat să cugete cam ce se poate cumpăra pentru copil, în 30 de zile, cu 42 de lei. Astfel spus, cu 1,4 lei pe zi. Vi se pare o atât de mare diferență, în termenii puterii de cumpărare, între 0,7 lei, cât era, și 1,4 lei, cât va fi?

Sigur, politicienii și unii cetățeni mai naivi pot susține că astfel statul român, prin cei care-l conduc, își manifestă adânca preocupare pentru „tânăra generație”, „viitorul țării” sau cum s-o mai fi spunând în limba de lemn. Nu cred. Dacă îi interesa cu adevărat pe cei care au pe mână acest stat, atunci ar fi construit sau modernizat maternități, spitale de pediatrie, grădinițe, școli, le-ar fi dotat la standarde europene, ar fi asigurat copiilor șanse egale de dezvoltare, indiferent dacă provin din mediul urban sau rural, ar fi vegheat ca aceștia să crească într-un mediu prietenos, nepoluat, nedefrișat și-așa mai departe. E mult mai simplu să dai 42 de lei în plus de la buget și să te speli pe mâini că gata, ai rezolvat problema, ai scăpat de ea, plus că în viitoarea campanie electorală te poți lăuda: „Am dublat alocațiile pentru copii!” …

Există și alte câteva exemple ce denotă, în proporții diferite, tot „adânca preocupare” a mai marilor acestei țări. De pildă, pentru un tânăr absolvent de liceu sau facultate care n-a reușit să-și găsească un loc de muncă, statul plătește… 250 de lei lunar. Asta, cu condiția ca acel tânăr să îndeplinească niște proceduri birocratice, firește. În schimb, pentru un infractor condamnat la închisoare, același stat e mult mai generos, alocându-i lunar 567 de lei, sumă la care se adaugă aproximativ 1.600 de lei reprezentând „cheltuieli de personal”.

Și încă un exemplu: Primăria unui oraș din România a alocat 220 de lei pentru prinderea unui câine „comunitar” și încă pe-atât, în fiecare lună, pentru întreținerea sa la adăpost. Nu mai pun la socoteală „cheltuielile de personal”, nici cât a costat adăpostul nou-nouț (în aceeași localitate există un spital care stă să cadă și două școli care funcționează fără autorizație sanitară).

Așadar, vorbind în cifre, cum le place unora dintre politicieni, pentru cine are statul român o mai „adâncă preocupare”? Pentru copii și tineri absolvenți sau pentru infractori și maidanezi?