Pricini de supărare

Se povestește că trăia undeva o femeie care era mereu ba iritată, ba tristă, ba frustrată de-a dreptul. Într-o zi, văzând-o lucrând ceva în grădina cu flori, una dintre vecine îi dădu binețe și încercă să lege o discuție: „Ce bine că a plouat aseară! Plantele astea chiar aveau nevoie de umezeală. Vei avea flori frumoase”. „Bine pe naiba!” – veni imediat răspunsul supărat; „crezi că de flori îmi arde mie? mai degrabă Cel de Sus a vrut 

să-mi facă în ciudă!”. „Cum așa???”, se miră vecina. „Păi, uite, unul dintre băieții mei e negustor de sandale. Și dacă plouă, afacerea lui are de suferit. Cine mai cumpără sandale pe noroiul ăsta? Cum să nu mă enervez de așa situație?”. Vecina se cruci, însă, pentru a n-o supăra mai tare pe femeie cu vreo altă vorbă, se îndepărtă în tăcere.

Trecu o vreme și, într-o altă zi, cu soare strălucitor, vecina trecu iarăși pe lângă casa femeii. O văzu abătută și, crezând că e bolnavă sau i s-a întâmplat alt necaz, se gândi s-o îmbărbăteze. „Ce vreme superbă, nu-i așa? Uite ce limpede e cerul. Parcă ți se curăță și sufletul în asemenea zi!”. „Eh – dădu femeia din mână a lehamite – ce te-oi fi bucurând așa, aiurea? Ce atâta soare? Parcă ar fi bun la ceva… Mie, cel puțin, îmi strică toate planurile!”. „Cum adică? De ce? Când ploua erai supărată că plouă, acum ești supărată că e soare…”. „Am și de ce: al doilea fiu al meu are un magazin de umbrele și pelerine de ploaie. Or, pe căldura asta, cine mai cumpără așa ceva? O să dea faliment și-o să mă trezesc cu el la ușă. Iar eu sunt bătrână, cum o să-l mai țin și pe el?”. Vecina tăcu și se îndepărtă spunându-și în sinea ei: „Mare dreptate a avut cine-a zis că înțeleptul găsește un prilej de mulțumire și în iad, în timp ce prostul are pricini de supărare și în rai”.