Părintele Onufrie, pustnicul din Postăvarul, a trecut la cele veșnice

Părintele Onufrie, pustnicul din Postăvarul, a trecut la cele veșnice. Poate ultimul sihastru al României s-a stins la 70 de ani, după aproape 30 de ani trăiți în singurătate, la circa 1.800 de metri altitudine.

„Ultimul sihastru autentic din România e și cel mai aproape de ceruri: la 1.800 m altitudine, în inima pădurii de la Lamba Mică, pe Masivul Postăvarul, unde zăpada zăbovește opt luni pe an. Totul e nemișcat în jur, peisajul e splendid, dar liniștea pustietății te înfioară. E o liniște îngemănată cu veșnicia, unde zgomotele par îngăduite doar cu binecuvântarea divinității. Aerul înălțimilor e tare, prea tare. Îți răscolește plămânii, iar în corp simți o rezonanță stranie, venită și din măruntaiele muntelui, dar și din cer.
Doar zbârnâitul surd al cablului înghețat de la telecabină și rafalele de vânt care spulberă neaua te fac conștient că nici aici timpul nu stă pe loc, deși ziua pare mult mai lungă. Așadar, în această pustietate a ales un călugăr să se roage și să se nevoiască întru mântuire. Îl cunosc toți salvamontiștii și pădurarii zonei, dar și cei ce lucrează sezonier la telecabina. Câteodată, ei văd cum un punct negru suie culmile înzăpezite, ca o furnică sau ca o nălucă a pădurii. În cele mai ciudate și inaccesibile locuri, în care doar jivinele pădurii sau păsările pot ajunge, salvamontiștii îl văd pe omul lui Dumnezeu îngenuncheat, cu palmele încleștate a rugă. E duhovnicul munților, e poate ultimul pustnic al României”, scria Florian Bichir, într-un reportaj publicat în 2005 în „Lumea credinței”.

Chemarea credinței, de mic copil

Părintele Onufrie, pustnicul din Postăvarul, a trecut la cele veșnice.
„Sunt ieromonahul Onufrie Ioan, cu metania la Mănăstirea Cernica”. Așa se prezenta pustnicul din Postăvarul. S-a născut la Cluj. Părinții lui s-au cunoscut în timpul războiului. Iar chemarea credinței a simțit-o de mic copil. „Asta a fost chemarea mea. De mic, mama – care era rusoaică, mă ducea la biserică. Și aşa am simţit eu că trebuie să fac”, spunea părintele Onufrie.
A primit taina preoției la Mănăstirea Cernica, unde a viețuit timp de 25 de ani. Starețul l-a trimis, la începutul anilor 90, la o familie din zona Brașovului. Își amintește că a fost invitat la o excursie în masivul Postăvarul. A urcat până aproape de vârf și, de atunci, farmecul acestui munte l-a cucerit. Aici a venit atunci când a ales să ia calea pustniciei. „La început, un an am trăit și prin pădure și la o stână, chiar și în Peștera Laptelui. Apoi, am găsit un fost refugiu, l-am mai reparat și m-am așezat acolo. Într-o zi, când eram plecat, a intrat ursul și a dărâmat o candelă, pe care o țineam aprinsă mereu. A ars tot și am rămas doar cu hainele de pe mine”, își amintea pustnicul.

Se ruga neîncetat

A căutat alt loc, lângă un izvor din pădure, cum îl învățase părintele Cleopa, și acolo și-a ridicat chilia. Puțini oameni i-au călcat pragul de-a lungul anilor. Îi primea în paraclisul pe care l-a construit în spatele chiliei sale. Acolo avea un altar. Icoanele de pe pereți i-au fost dăruite de credincioșii care se nevoiau să ajungă la el pentru spovedanie sau pur și simplu pentru un sfat ori o vorbă bună. „Dimineaţa nu pot să fac Sfânta Liturghie singur, fac dimineaţa Acatistul, seara Vecernia pe la 5-6. Pe urmă noaptea, vin iar sus pe la 12 şi atunci fac Miezonoptica cu Utrenia de la 12-1 până la 4-5″, spunea ieromonahul Onufrie.
Pustnicul creștea porumbei, găini. Trăia din ce-i oferă pădurea și din ceea ce îi mai aduceau credincioșii. Iar cei trei câini de pe lângă chilia lui erau doar o parte din necuvântătoarele cu care-și împărțea traiul.

Nu s-a plâns niciodată de viața grea din pădure

Părintele nu se plângea niciodată de viața grea din pădure. „Câteodată, zăpada e de 3 metri și trebuie să fac tunel ca să ies. Dacă nu apar timp de vreo lună-două, mai vin cei de la Salvamont să vadă ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frică. Vine o vulpe, dar o alungă cotoiul asta… Mai vin vreo două ciute. Chiar lângă chilie, mai încolo, e bârlogul unui urs. Acum hibernează, dar vara îi mai dau câte un colț de pâine și îi vorbesc, așa, ca unui om. Nu mi-e frică de el. Animalele pădurii simt dragostea pentru sălbăticie, pentru ce e frumos, în jurul nostru. Îmi place mult pădurea și o știu mai bine decât pădurarii. De plictisit, nu mă plictisesc niciodată. Am de făcut cele 12 canoane, rugăciunile. Eram prin pădure odată și m-am întâlnit cu 3 vânători. «Singur, părinte?», au zis ei. «Nu, taică». «Dar unde e fratele?», m-au întrebat ei, iar io am arătat în sus… Niciodată nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“.

Cât pe ce să fie alungat

Pustnicul cobora de câteva ori pe an în Brașov, mai mult pentru aprovizionare. În 2012, proiectul extinderii domeniului schiabil a fost cât pe ce să-l alunge pe părintele Onufrie din pădure. Pârtiile s-au extins de la 14 la 24 de kilometri, iar chilia lui apărea în acte pe lista construcțiilor ridicate fără autorizații. Mai exact, autorităţile s-au plâns că părintele, care locuia atunci de 18 ani în masivul Postăvarul, stă în calea pârtiei de schi amenajată în Poiana Braşov şi l-au somat să plece. Cum pustnicul s-a împotrivit, s-a ales cu plângere penală la Parchet. Anchetatorii l-au declarat însă nevinovat şi au dispus neînceperea urmăririi penale pentru acuzaţia de „ocupare fără drept a unei porţiuni din fondul forestier naţional”.

„Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu”

Părintele Onufrie, pustnicul din Postăvarul, a trecut la cele veșnice. Pe 12 iunie, în calendarul creștin ortodox e sărbătorit Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare. Era momentul de peste an în care la chilia din Postăvarul urcau credincioșii care-l știau pe pustnic și obișnuiau să-i fie aproape. De altfel, câțiva dintre cei care lucrează în zonă sau sunt împătimiți ai muntelui i-au fost aproape în ultimii ani.
Mai obișnuia să coboare la Biserica Sf. Nicolae din Șchei sau la cea din Poiana Brașov. Dar nu ar fi vrut să rămână în altă parte.

„Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dacă așa o rândui. Nici nu știți ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei, să-ți conștientizezi păcatele, să admiri creația Lui, de aici, de sus. Jos e corupție mare, care a intrat până și în Biserică. (…). Aici, dacă e nevoie, fac liturghia pe butuc, cum a făcut părintele Cleopa, sau ca Sfântul Serafim din Sarov, care punea o icoană într-un copac, iar pentru el pădurea era cea mai mare catedrală… N-am ce căuta jos, în lume“.

Unii vizitatori spun că și-ar fi pregătit mormântul chiar lângă schit. A pus și crucea din piatră.

Cu modestia călugărului, părintele Onufrie nu voia să fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil viețuitor“…

Dumnezeu să-l odihnească!

Foto 1: Bucegi Natura 2000

Foto 3, 4, 5 Marian Stanca